Viaţa lui Mircea Geană după alegeri – episodul I

Mircea Geoană este, probabil, personajul anului. Pe mine, unul, mă impresionează drama pe care probabil o trăieşte Geoană după pierderea alegerilor, avînd în vedere desfăşurarea de forţe din spatele lui. Aşa că mi-am imaginat cîteva zile din viaţa unui anume Mircea  Geană de după înfrîngerea în cursa electorală dintr-o anumită ţară numită Romafia. Vi le spun în episoade, în fiecare zi, de acum pînă în ultima zi din an. Iar cine mă va acuza că-l copiez pe Tetelu are de pe acum promis un pumn în ficat sau, dacă sexul o permite, în pizdă.

Prima zi după anunţarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale din Romafia. Mircea Geană s-ar fi trezit mai tîrziu ca de obicei. I-a fost greu să adoarmă pe patul de lemn fără saltea pe care i l-a dat soţia lui, Miaela, cînd a aflat rezultatele. La 6 dimineaţa, însă, Miaela trînteşte cu zgomot uşa celulei nearisite în care îşi izolase soţul şi-l trezeşte pe acesta aruncîndu-i o găleată de apă rece pe faţă:

-         Scoală-te, nesimţitule, că trebuie să mergi la televizor!

 

Mihai Bendeac e un infractor gheu*

Se întreabă blogăraşii fără talent (de la unul am furat şi poza, recunosc, dar e atît de puţin important încît dacă i-aş scrie numele cred că aş primi o penalizare de la Google) cine a scris această stupizenie pe toate zidurile de pe Regina Elisabeta, începînd cu Liceul Lazăr şi terminînd cu răposatul Festival. Cum trec aproape zilnic pe-acolo, recunosc că m-am întrebat şi eu. Diferenţa este că eu am găsit şi un răspuns satisfăcător. Adică am exclus din start fetele (că ele nu scriu pe ziduri) şi băieţii (că ei n-ar scrie aşa ceva). Mi-au rămas poponarii şi fătălăii. Cum pe poponari nu-i interesează prea tare ce se întîmplă cu femeile, ba chiar le urăsc, au rămas fătălăii. Cum fătălăii nu prea scriu pe ziduri pentru că, logic, le este frică, nu m-am putut gîndi decît la un singur fătălău suficient de tupeist şi exibiţionist ca să scrie idioţenii pe clădirile din centrul capitalei: Mihai Bendeac. Şi aici mi-am dat seama că am o eroare în demonstraţie, pen’că Bendeac nu e doar fătălău, ci şi poponar. Se pare, totuşi, că îi interesează.

Desigur, Mihai Bendeac fiind un poponar cu dizabilităţi (dintre care aş aminti doar semiretardul său evident), a scris un mesaj semiretardat şi fără efect. Mult mai convingător pentru doamnele care citesc ar fi fost următorul: “FEMEI, DACĂ TOLERAŢI MISOGINII SUNTEŢI NIŞTE CURVE PROASTE!”

* Am furat acest singular de la Radu în semn de omagiu, pentru că după cîteva luni a scris şi el ceva la care m-am rîs

 

Hannah (Montana) îl face pe om

Astăzi am pierdut un tren, dar am cîştigat teren. Am cîştigat teren în cursa pe care noi, adulţii care (căcat!) îmbătrînim, o ducem cu puştanii. Sigur că n-o să-i mai prindem niciodată din urmă, ba mai mult, distanţa dintre noi şi puştime se va mări tot mai mult. Şi totuşi, eu nu-mi refuz scurte sprinturi de recuperare. Astăzi am avut şansa nesperată să citesc Bravo Girl în tren (în celălalt, că pînă la urmă am reuşit să prind unul). Astfel am aflat, de exemplu, că Hannah Montana e una şi aceeaşi cu Miley Cyrus şi că ambele sînt una şi aceeaşi cîntăreaţă pe care o mai prind cîteodată, în fuga telecomenzii, zbînţuindu-se pe un post de muzică şi cîntînd ceva cu „Party in the USA”. Se înţelege că m-am bucurat ca un copil căruia au început să-i dea tuleiele la coaie cînd am văzut cadoul oferit de revistă: o colecţie de abţibilduri cu Hannah Montana. În efuziunea mea sinceră şi dezinteresată, mi-am lipit două pe blugi şi restul pe rucsac. Dacă la abţibildurile de pe blugi mă gîndesc, totuşi, să renunţ, pe cele de pe rucsac cred că le voi lăsa acolo. Să ai abţibilduri cu Hannah Montana pe rucsac mi se pare că este, pe lîngă maximul de fiţă, un omagiu care trebuia adus comuniunii şi bunei-înţelegeri dintre om şi puştanii de liceu, ba chiar a aceleia dintre mine şi puştoaicele de liceu.

Pe lîngă asta, revista Bravo Girl m-a pus în faţa unui fenomen ceva mai trist:

 

Andra, o ţigancă proastă

În primul rînd, mă enervează Andra, această ţigancă fudulă măritată cu Măruţă, acest oltean prost care lucrează la PRO TV, acest căcat de post care promovează non-valori şi babe violate. Cum adică Andra? Andra şi mai cum?! Cum să pretinzi să te ştie lumea de Andra şi-atît? Madonna-i Madonna, nu-i tocmai un nume pe care-l întîlneşti la trei dintre vecinele de scară. Dar Andra?! Nici Britney n-a avut tupeul să-şi ia numele Britney şi-atît. Ei, Andra îl are. Apoi, mă enervează această preconcepţie cu valoare de axiomă conform căreia Andra ar avea voce. Faptul este demonstrabil, probabil, prin acele “uău-oooo-uuuri” şi alte interjecţii cu care sînt pline cîntecele ei ca să ţină loc de versuri şi să salveze măsura. Şi chiar de-ar avea, cu ce mă ajută pe mine că are voce, dacă nu are cine să-i scrie cîntece? Cred că am douăzeci de amici cu voce, dar fără cîntece. E ca şi cînd un băiat ar avea muşchi şi ar considera că asta îl face culturist. Sau ca şi cînd un analfabet ar avea pix şi asta l-ar face scriitor. Ca să înţelegeţi cît de paranormal de stupide sînt cîntecele Andrei, vă dau exemplu pe ultimul, difuzat în neştire la postul TV al lui bărbac’su’, bineînţeles. Să facem o analiză pe text…

 

Pagină din jurnalul unei jurnaliste de monden

N-o să vă vină să credeţi! Am fost ieri prin redacţia unui tabloid şi-am găsit o agendă aruncată pe jos. Am întrebat a cui e şi, pentru că n-a revendicat-o nimeni, am luat-o eu. Era jurnalul unei ziariste de monden. Prima însemnare din el data de pe vremea cînd şi-a făcut Cristi Minculescu transplantul de ficat. Dacă vă mai amintiţi, Libertatea de atunci a dat pe prima pagină o poză cu un morman de ficaţi, spunînd că aşa arăta ficatul lui Minculescu. Vă transcriu aici

25 martie 2009

Dragul meu jurnal,

Azi dimineaţă am crezut că mă paşte Puliţerul! Am citit pe net că ficatul la băiatul ăla de la Iris are cinşpe kile şi mia venit o ideie genială: să mă duc la carnagerie şi să cer 15 kile de ficat, p’ormă să-l pozez şi să-l dau la ziar. Cînd i-am zis redactorei şef ideiea a fost încîntată nevoie mare. Chiar a zis: “Ei, aşa da! Asta numesc io jurnalism, fato! O să-ţi dau o premă dacă-ţi iese subiectul!” În juma’ de oră eram în Piaţa Matache. Am intrat în prima carnagerie şi i-am zis vînzătoarei:

- Vreau şi eu nişte ficat!

- Dă care, dă pui, dă porc?… mă întreabă tuta de vînzătoare.

- De om n-aveţi cumva? întreb eu cu speranţă-n glas.

S-a uitat la mine chiondorîş. Nu mi-a venit să cred ochilor cînd mi-a zis:

- Ai noroc… Tocmai am primit un transport dîn Ferentari. Ne mai vînde cîte un ţigan ficatu’ cînd moare dă foame…

- Păi şi ce, întreb eu mirată, dacă vă vînde ficatul nu mai moare de foame?!

 

Retrospectivă mondenă 2009 (de rîs şi de plîns)

Miercuri, 23 decembrie, Academia Caţavencu scoate un număr special, plin de retrospective. Mie mi-a revenit sarcina s-o fac pe aia mondenă, de exemplu. Vă dezvălui în avans o mică parte din ea, poate-poate vă fac să cumpăraţi tot ziarul, mai ales că altul pînă după Revelion nu mai pupaţi:

Ianuarie: Eleva-porno se retrage din industria XXX pentru că impresarul ei nu respectă contractul şi refuză să-i dea banii promişi. Fiind olimpică, eleva porno ar trebui să ştie că la filmele pentru adulţi e important să participi, nu să cîştigi bani.

Februarie: Sorinel Puştiu este înjunghiat în picior la concursul Miss Piranda. Poliţia nu intervine, crezînd că înjunghierea cîntăreţului face parte din tradiţia concursului.

Martie:

 

FMI sau copii? This is the question!

I have money. Bring me the children!

If you are under 14, insert your wiener here

Pentru cine nu ştie, ăsta-i Jeffrey Franks, şeful misiunii de evaluare a FMI pentru România. Adică omul de care depinde viitorul nostru, al tuturor. Acest porcuşor decide dacă FMI-ul ne dă bani cu împrumut sau nu. Uitaţi-vă bine la mecla lui şi spuneţi-mi: sînt singurul care crede că şansele noastre ar creşte considerabil dacă i-am trimite noaptea, la camera de hotel, o delegaţie de aurolaci epilaţi la fund cu vîrste cuprinse între 8 şi 14 ani? La o adică, dacă-l machiem frumos şi-i dăm o pijămăluţă cu elefănţei, am putea să-l trimitem pe Boc însuşi. Mi-l şi imaginez pe micul Emil astfel costumat punînd Joe Cocker la casetofon şi executînd un număr de striptease. Şi, cînd ajunge la chiloţei, să-i zică lu’ Franks ăsta: “mi-i dau şi pe ăştia jos dacă ne daţi şi tranşa a treia [blink blink]“.

 

Pe praful ăsta?!…

Ca şi cînd “locaţiile” şi “expertiza” nu ar fi fost de ajuns, criza economică a făcut cadou snobilor cu opt clase o nouă expresie pe care s-o folosească intens şi abuziv: pe praful ăsta. Mai nou, totul se întîmplă “pe praful ăsta”. Pe principiul acţiunii şi al reacţiunii, pentru orice om care apare la televizor şi anunţă că s-a petrecut un eveniment care a implicat o cheltuială oarecare, există mereu un alt om care se miră cum s-a putut întîmpla aşa ceva “pe praful ăsta”.

Nu înţeleg cînd a devenit praful sinonim cu sărăcia. Ce, n-a văzut nimeni bancnote sau lingouri prăfuite? Tare mi-e ca nu cumva la anul pe vremea asta să nu mai avem nimic pe care să se aşeze praful.

Voi mai ştiţi expresii la modă care vă enervează, gen? Dacă da, turnaţi aici.

 

Să rîdem cu fetele

Deşi îmi plac femeile în general, multora dintre ele le reproşez lipsa simţului umorului. Nu sînt singurul. Mulţi prieteni de-ai mei se plîng de acelaşi lucru, cînd vine vorba de consoarte. Poate sîntem subiectivi. Femeile au simţul umorului, doar că acesta este, de cele mai multe ori, incompatibil cu cel al bărbaţilor. În fond, trebuie să rîdă şi ele la ceva.

Să vedem. Fetelor, la ce aţi rîs ultima oară? Turnaţi aici.

 

Băsescu vs. Hitler (dictatori reloaded)

Colegul Bărbosu a dat acum cîteva săptămîni (pe un blog care acum s-a închis) o secvenţă din “The Great Dictator” în care “Hynkel” (Hitlerul lui Chaplin) se juca cu un balon pe care era desenată harta lumii. Trimiterea la Băsescu era evidentă. Am revăzut recent “Dictatorul” lui Chaplin şi cred că într-o altă secvenţă cei doi (Hitler şi Băse) seamănă înfiorător de tare. V-o redau mai jos. Mare atenţie la privirea lui Chaplin (ochiul stîng faţă de ochiul drept)!

PS – Dacă nu l-aţi văzut, uitaţi-vă la “The Great Dictator”. Dacă l-aţi văzut, mai uitaţi-vă o dată. Între prima şi a doua vizionare a filmului am văzut zeci, poate sute de comedii. Dar “Dictatorul” este de departe cea mai bună comedie pe care am văzut-o vreodată. Nu mai zic că un film atît de curajos despre Hitler, vizionar chiar, făcut (chiar şi din America) în anul 1940 (!) mi se pare un gest incredibil. Iată şi o selecţie din film, zic eu convingătoare: