S-a descoperit apă pe Lună, iar eu am descoperit Moon

Aici se va construi cel mai de fiţe ştrand din... Univers

E ora 05:13 (sîmbătă 14 noiembrie la noi, vineri 13 la americani) şi tocmai am fost martorul unei coincidenţe incredibile. Exact cînd să închid calculatorul după ce mă uitasem la S.F.-ul Moon (adică acum 5 minute, un film superb), am descoperit pur întîmplător, pe Google, o ştire de ultimă oră care ar putea fi cea mai importantă descoperire a secolului XXI: s-a descoperit apă pe Lună în cantităţi mari (cel puţin 120 de litri). Iar oamenii de la NASA sînt aproape siguri că “there’s a lot more where it came from”. Apa, se ştie, înseamnă viaţă, deci rămîne să-i mai căutăm pe extratereştri, care brusc a devenit mult mai probabil să fie lunieni decît marţieni. Pînă una-alta, însă, avem o singură certitudine: apa pe Lună înseamnă că sîntem din ce în ce mai aproape de o staţie lunară fixă, deci de popularea satelitului. Cine vrea să aplice pentru un job pe Lună, deci, ar trebui să se grăbească să-şi ia licenţa de astronaut. Iar Spiru Haret ar face bine să deschidă mai repede secţia aia de Astronomie.

 

Noi nu v-am votat!

V-aţi uitat la politică în ultimii 20 de ani? Nu vi se pare că, cu cît vă uitaţi mai mult, cu atît înţelegeţi mai puţin? Aţi înţeles, de fapt, cine conduce ţara asta? Ce atribuţii are preşedintele? Ce face Parlamentul? Dar Guvernul? Care-s partidele de dreapta? Care-i diferenţa dintre PSD şi PNL? Ale cui sînt Serviciile? A cui e Justiţia? Mărturisesc că-s la fel de confuz ca ţăranii din sketch-ul Monty Python de mai jos. Şi că aşa îmi mai vine şi mie să strig, cînd se mai trezeşte cîte unul la televizor să vorbească în numele poporului: EU NU TE-AM VOTAT, bă!

 

Antena 3 l-a omorît pe Dinică, apoi l-a înviat

A murit Gheorghe Dinică şi eu m-am îmbătat. Nu pot să fiu ipocrit, să spun că de supărare. Nici măcar n-am apucat să iau bine la cunoştinţă tragicul eveniment, că eram în bar. Ba chiar am venit acasă hotărît să vă spun verde în faţă, cu riscul de a urla aşa zişii iubitori de artă că nu am inimă, că nu mă afectează prea tare acest deces. Că ascult cu aceeaşi plăcere “Vagabondul vieţii mele” sau “Şi dacă”, mai ales cînd sînt torpilat. Că mă simt la fel ca alaltăieri. Că mi-e egal că a murit. Dar nu mi-e. Să vă spun drept, mă agasează. Realitatea şi Antena 3 mă agasează, obligîndu-mă să sufăr. Tabloidele nu mai vorbesc. Necrofilii din presă îl fut pe Dinică lăudîndu-l în paginile/pe site-urile lor imunde, pe care pînă mai ieri nu citeai decît despre îmbuibaţii din politică, respectiv despre jegurile mondene. Şi, ca de obicei, mă fac să-mi fie scîrbă mai mult decît să-mi pară rău. Puţină decenţă, hienelor! Un articol sec, scurt şi respectuos era mai mult decît suficient. Nu am nevoie de altceva de la voi. Marş de-aici!

După ce l-au omorît pe Dinică înainte să moară (vezi foto 1), vulturii securişti de la Antena 3 au încercat azi să se revanşeze. Acu’ două săptămîni ne anunţau că a decedat, cînd omul era în spital cu puls. Acum, cînd chiar a murit, au încercat probabil să se reabiliteze şi ne-au explicat că trăieşte de fapt (foto 2). Prin operele sale, ce-i drept. Nu vi se face pielea de găină cînd citiţi asemenea greţoşenii de fiecare dată cînd moare un artist? E cineva atît de cretin încît are nevoie să i se mai explice că mortul trăieşte în continuare prin opera lui?

Dacă erau un pic mai deştepţi, anteniştii ar fi scris de acum două săptămîni bucata asta cu “Gheorghe Dinică trăieşte prin operele sale”, ca să fie acoperiţi în cazul în care femeia de serviciu postează draft-ul din greşeală pe site, în timp ce şterge tastaturile de praf. Cum, de altfel, s-a şi întîmplat. Dar măcar nu se mai făceau de căcat decît pe jumătate. Muriţi, mă, vorba lu’ Istodor!

 

Animalele de la Libertatea

"Nu! Chiar rîd de cît de proşti sînt aştia de la Libertatea! Lol."

Faptul că tot mai multe ţări au bomba atomică mă îngrijorează mai puţin decît înmulţirea necontrolată a tabloidelor. Muncitorii cu legitimaţii de presă de la Click, Libertatea & Co sînt atît de proşti încît îi cred în stare să provoace apocalipsa doar pentru ca, a doua zi după sfîrşitul lumii, să titreze pe prima pagină, deasupra unei poze cu grămezi de femei moarte în sînii goi: “Ce vă mai place sfîrşitul lumii!!!”. Moda titlurilor cu exclamaţii/întrebări e deja veche. A scris şi colegul Beni Goace de ea, deci nu mai insist. Vreau doar să vă semnalez că întrebările retorice (?) ale suboamenilor de la tabloide au depăşit deja graniţele strîmte ale umanităţii şi au început să fie adresate direct prietenelor noastre animale, zise şi “necuvîntătoare” tocmai pentru că nu pot răspunde la întrebări idioate. Poza de faţă reprezintă jumătate de pagină dintr-o Libertatea de săptămîna trecută. Ca să nu se mai chinuie ţîţarii de la fiţuicile de scandal, le dau eu mai jos materiale pentru toată săptămîna viitoare. Iată:

 

Şi femeile perfecte se băs cîteodată

Îmi amintesc ca răsalaltăieri. Eram mic. Nu ştiu exact cît de mic. În orice caz, mai mic ca acum. Cînd eşti mic (adică pînă pe la 18 ani), nu-ţi dă prin cap că femeile defecă. Că flatulează nici nu mai încape vorba. La vremea aia mă gîndeam că ar fi la fel de scandalos şi din partea lui Dumnezeu şi din aceea a evoluţiei să le facă pe femei capabile să emită pîrţuri. De fapt, cum nici sexul anal nu se afla pe lista mea de priorităţi, trăiam într-o lume perfectă în care femeile nu aveau anus. Nu mă interesa în ce se termină intestinul lor gros. Eram pregătit să accept orice explicaţie vag satisfăcătoare pentru asta. Chiar mă aşteptam ca în orice moment să vină cineva la mine şi să-mi spună că intestinul femeilor are capacitatea inexplicabilă de a face excrementele să se evapore.

 

Totuşi e taximetrist vesel în lume!

Am mers luni noaptea cu un taxi de la prestigioasa firmă Pelican. Îmi pare rău că nu-mi mai amintesc indicativul, ca să-l fac de rîs. Ţărănoiul avea agăţate pe parbriz, exact în dreptul razei vizuale a pasagerului din dreapta, următoarele chestii: un brăduleţ odorizant, o mingiuţă galbenă, un pui tot galben, două zaruri (unul negru şi unul, din nou, galben), o panteră roz şi o iconiţă. Faptul că toate aceste rahaturi îmi blocau aproape complet vederea în faţă nu era cel mai deranjant.

 

De mîine, acest blog nu va mai exista

Acum, că a apărut Futezatorii.ro, cred că ar trebui să îmi amintesc puţin despre teoria din manualele de jurnalism referitoare la canibalism media între două produse cu acelaşi mesaj. În aceste condiţii, e cazul ca acest blog să sufere o transformare radicală. Vreau să promit şi eu cîteva chestii, aşadar, că tot e la modă zilele astea. Start:

 

Despre ruşinea de a fi jurnalist

Tot cu numărul 297 din Dilema Veche vă deranjez. Nu vreau să fac pe inteligentul, dar cele patru zile petrecute în microbuz prin ţară cu echipa lu’ Crin m-au obligat (fir-ar…!) să citesc o grămadă de chestii, iar din Libertatea nu mi-a plăcut nimic într-atît încît să vă semnalez. Nici textul “Acţiunea indirectă”, al lui Teodor Baconsky, nu pot spune că mi-a plăcut. În sensul că nu m-a făcut deloc să mă simt bine. Ba chiar, în calitatea mea de aproape absolvent de jurnalism şi de participant activ la încropirea unei prese de factură tot mai joasă, l-am recepţionat ca pe o lovitură fix  în coaiele demnităţii mele de formator de opinie. Aşa că, bă colegi ziarişti, citiţi şi plîngeţi:

” Intelectualul care se vrea cu orice preţ popular şi-a ratat definitiv vocaţia. Tot la fel eşuează şi cărturarul care-şi vinde ideile, ca să nu moară de foame. Trebuie să fii bogat sau să trăieşti dintr-o altă meserie decît scrisul pentru a putea comunica doar ce gîndeşti, străin de prostituţia contractelor de „consultanţă“ sau de ipocrizia telecomandată a mercenariatului cu damfuri „analitice“. Ultima expresie europeană a diletantismului aristocratic a precedat cu cîteva generaţii apariţia jurnalismului, acest bastard al revoluţiei. Victoria spiritului de gazetă – travestit în mitul „expertului“ şi bazat pe veşnic debitata minciună a „presei libere“ – a demolat tronuri cu pamflete, a mistificat masele prin concursuri de caricatură, a înlocuit misterul voinţei prin magia de bîlci a sondajelor şi a desfigurat intimitatea sobră a deciziei prin exigenţa gregară a „transparenţei“. Mizînd pe supralicitarea imposturii şi a vacarmului, era jurnalismului compromite pe toată linia posibilitatea de a contempla, lucid, şansele şi ariscurile propriului nostru timp. “

Citiţi textul integral aici. A consemnat un bastard al Revoluţiei, la rîndu-i îngrijorat că toate ziarele încep să semene tot mai tare cu Libertatea şi toate televiziunile cu OTV.

 

O Dilemă Veche: e Cotidianul de căcat sau nu?

Înainte să vină Cornel Nistorescu cu noii săi editorialişti, obişnuiam să iau un Cotidianul de la intrarea în redacţie, pentru că era gratis. Sigur, nu-l citeam, ar fi fost prea mult, dar vrînd-nevrînd îmi mai picau ochii pe cîte un titlu sau o poză. După venirea lui Nistorescu, însă, a fost de ajuns să citesc două editoriale excepţionale asupra cărora mi-au atras atenţia colegii, unul al lui Marius Ghilezan despre fotbal, celălalt al lui Florin Chilian despre oi (pentru cei care nu-l cunosc, Chilian e un fel de Tudor Chirilă mai prost şi mai fudul), ca să mi se taie pofta de Cotidianul pe o perioadă nedeterminată.

Dar Alex Leo Şerban e probabil masochist (ştiu, cînd spun asta şi voi vă gîndiţi la faza aia din Pulp Fiction cînd Bruce Willis şi negrul sînt violaţi în beci. E normal!). Altfel nu-mi explic de ce continuă să citească Cotidianul. Ce-i drept, faptul e îmbucurător pentru mine, pentru că mi-a dat ocazia să mă amuz copios pe seama unor gafe magnifice ale unei ziariste pe care a.l.ş. o bate la funduleţ cu peniţa sa uşoară, de băiat finuţ de la oraş, în penultimul număr din Dilema Veche: “Nu ştiu de unde s-a pricopsit Cotidianul cu această doamnă cu nume predestinat (Magdalena Popa Buluc), dar articolele sale despre cinema sînt buluc de gafe enorme! Acum nici o lună scria – de la faţa locului – despre Festivalul de la Veneţia, făcînd din preşedintele juriului, Ang Lee, o „cineastă taiwaneză“, „cîştigătoare“ a doi Lei de Aur, iar pe celebrissimul George Lucas scriindu-l „Lukas“; acum, prezentă la Roma pentru festivalul de film de acolo, scrie un articol ca-ta-stro-fal, în care habarnismele sînt neverosimile: „Amarcord de Benini“ (sic; de fapt, e Benigni, doar că Amarcord e de Fellini), „La dolce vita al lui Antonioni (ghinion: e tot al lui Fellini) etc. Dar ce să ne mai mirăm, dacă nici măcar numele unei starlete mondene precum Elisabeta Canalis (prietena lui George Clooney) nu-l copiază ca lumea, aceasta devenind (piu-piu!) „Canaris“?! “

M-am rîs, recunosc. S-ar putea să mă reapuc să citesc titlurile din Cotidianul. Sau, dacă se poate să-l citiţi dumneavoastră, domnule a.l.ş., şi să-mi mai semnalaţi şi mie cîte o comoară jurnalistică de genul ăsta, v-aş fi recunoscător în cel mai heterosexual sens al cuvîntului.

 

Oraşe din Vest. Prima şi ultima impresie

Generaţia 3 minute de care vorbeau nişte creativi pe care i-a ţinut 3 minute are nevoie de noi eroi. Şi, mai ales, de noi subiecte. Iată cum ar suna un ghid al oraşelor prin care am trecut în campania politică a ăstora din PNL. În unele am păşit literalmente doar 3 minute.

Reşiţa – o tristeţe de oraş. Unde-i nu-i trist, e murdar. Baia teatrului din Reşiţa e mai infectă decît toaleta celei mai penale cîrciumi din Motru. Aş compara-o cu baia teatrului din Motru, dar nu există aşa ceva în Motru. Teatru, băi sînt. Dovada clară că Banatu e nu fruncea, ci moţu cîcatului.

Alba Iulia, de fapt Sibiu – bă, deşi ploua, mi s-a părut mai mişto ca Sibiul. Apropo de Sibiu: ce plm or vedea toţi snobii la căcatul ăla de oraş? O comună mai mărişoară cu un centru pavat cu piatră cubică şi cu clădiri galbene. Dar sigur, numai un intelectual sau un artist ar putea să aprecieze Sibiul la justa lui valoare. Nouă, celorlalţi, ne vine să ne pişăm în fîntîna arteziană.

Deva – ăsta-i frumos dacă, în timp ce treci prin el, te uiţi peste clădiri, la munţi. Sau ăsta era Hunedoara? Gagici mişto, pont.

Hunedoara - ăsta-i frumos dacă, în timp ce treci prin el, te uiţi la munţi. Sau ăsta era Deva? Şi aici gagici mişto!

Orăştie – ăsta nu ştiu dacă e oraş, deşi e suficient de urît cît să semene cu unul. De la Orăştie mi-am luat pix şi carneţel cu un pui de saint-bernard care are agăţat la gît un aparat foto. Respekt, Orăştie!

Arad – era noapte cînd am ajuns, iar noaptea, cînd nu-l vezi, pare mişto. Tot ce vă pot să vă spun este să nu vă cazaţi niciodată la hotel Parc (3 stele, apropo). Sau măcar nu în camera 204 de la etajul 2, unde am impresia că menajerele au încropit un insectar. Într-o jumătate de oră, am găsit patru specii de insecte în cameră: un păianjen, două gărgăriţe, trei ţînţari şi o zburătoare roşie şi cu capul mare pe care nu am recunoscut-o şi care, pentru că nu mi-a răspuns la somaţia “luminează-ţi ochii şi zi-ţi numele în limba latină!”, a fost executată cu sînge rece, cu telefonul fix din dotarea camerei. Deci la etajul 2 ziceţi pas. Bine c-am nimerit la trei, că acolo probabil cresc animale.

Mîine plec spre Tîrgu Mureş. Vreun mesaj pentru bozgori?