Vine criza, bine-mi pare / În grădini avem cazare!

E început de criză. Lucrurile sînt rele şi vor fi mult mai rele. Unele lucruri. Dar să privim zecimea plină a paharului. Eu cred că criza poate îndrepta unele chestii. De exemplu, poate rezolva, măcar parţial, problema incompetenţei. La cîţi şomeri cu copii de crescut, rate de plătit şi amante de întreţinut vor fi, românii se vor vedea nevoiţi să înceapă să se priceapă la chestii. La chestiile pentru care sînt plătiţi, cel puţin. Doctorii vor şti să opereze, şoferii să conducă şi sudorii să sudeze. Imaginaţi-vă cum ar fi să trăiţi într-o ţară în care fiecare îşi vede de treaba la care se pricepe. It isn’t easy even if you try, I know…

Strîns legat de primul aspect, vine al doilea: şefii inutili cu salarii de mii (uneori zeci de mii) de euro sînt specie pe cale de dispariţie. Manageri cu titulaturi pompoase, directori cu sarcini inexistente, consultanţi impostori cu costume scumpe, toţi vor deveni brusc, în noua lumină a banului, absolut dispensabili. Şi îşi vor petrece restul zilelor pe canapea, în chiloţi găuriţi şi maieuri scorojite, întrebîndu-se cum de reuşiseră să păcălească pe toată lumea pînă atunci.

O altă parte bună este aceea că idioţii vor suferi mult mai tare decît oamenii decenţi. O, da! Horoscopul tîmpiţilor nu arată deloc bine pentru următorii ani. Tîmpiţii care şi-au cumpărat apartamente de 150 de mii de euro în condiţiile în care ei cîştigau doar 400 pe lună. Tîmpiţii care şi-au luat Q7 ca să meargă cu el pe contrasens fără teama că s-ar putea lovi la cap dacă dau peste ceva. Tîmpiţii care şi-au cumpărat/construit blocuri mizînd pe faptul că vor (re)vinde apartamentele cu o sutică bucata. Moartea va sta pe şezlong cu coasa sub cap şi le va rîde în nas micilor investitori. Ca şi noi, ceilalţi, de altfel.

Dar cea mai bună parte ştiţi care va fi? Serviciile. Nu vom mai avea noi bani, ce-i drept. Dar şi cînd vom hotărî să ne bucurăm de munca altora, ne vom simţi nababi. Taximetriştii vor deveni aproape politicoşi, futu-i în gît de ţărănoi. Te vor trece şi strada cu taxiul pentru 2 lei, cu tot cu bacşiş. Asta cu ceasul pus, desigur. Funcţionarii publici vor avea zîmbete forţate pe faţă şi se vor preface că le face plăcere să te servească. Iar noi o să ne aplecăm suav spre gaura nemiloasă care îi separă de lume şi o să le şoptim: “deci se poate şi aşa, căca-ne-am în sufletul vostru!”. Ameninţate de dispariţia totală, pizzeriile de căcat îţi vor aduce pizza cu 25 de minute mai devreme decît au promis, nu cînd s-a răcit deja, ca pînă acum. Frizerii te vor bărbieri şi la pulă, gratis, din partea casei. Vînzătorii de la non-stop vor fi răbdători,, corecţi şi îşi vor face o operaţie ca să nu mai doarmă niciodată. Îţi vor da restul chiar şi-n monede mici şi se vor bucura ca nişte cîini hămesiţi dacă le laşi ăia 50 de bani pe tejghea. Iar curvele… Ah, curvele! Curvele se vor întrece în promoţii. Vor opera reduceri atît de mari încît se va ajunge la a te plăti ele prima dată, numai ca să te convingă că fac ass to mouth fără să comenteze, doar-doar te vei întoarce şi vei marca banul a doua oară.

Da, o să ne fie rău de criză. Dar unora o să le fie mult mai rău. Şi asta, vorba unui prieten, înseamnă să fii fericit: să-ţi fie mai bine decît celor din jurul tău.

Iar acum, apropo de criză, iată un sketch Divertis pe care l-aş numi vizionar. Mare om ăla care-a zis că istoria ne condamnă să-i repetăm greşelile. Sau gen. Mai degrabă vă va da fiori pe şira spinării decît vă va faceţi să rîdeţi, dar, una peste alta, un film de excepţie, îngrijorător de actual în cele mai mici detalii:

http://www.youtube.com/watch?v=4uRgsBflFNo

 

Bazine de lacrimi. A murit Mark.

Două informaţii aş avea. Una, că-s relativ beat. Relativ spre bine. Şi voiam de mai devreme să vă semnalez moartea tragică a delfinului Mark, singurul de la DELFINARIUL din Constanţa. Conform benzii de pe Antena 3, “Mark ar fi împlinit 32 de ani pe 28 august”. Asta da tragedie, nu Maicăl. Acum, la DELFINARIUL din Constanţa au mai rămas doar două foci. Cred că piscina rămasă ar trebui să se numească FOCARIU. Sau FOCACIARIU. Sau FOCAR.

A patra şi nu ultima informaţie e despre Răzvan Lucescu, care ne-a dat un interviu pe cît de unic, pe-atît de neplictisitor, aici:

http://catavencu.ro/lucescu_pina_si_sotia_mea_a_inceput_sa_mi_dea_indicatii-8756.html

 

Concurs: canibalii din Somalia şi casetele din Caţavencu

Hai să facem împreună o casetă la Caţavencu. Poftim?! A! Caţavencu e săptămînalul ăla de umor ai căror cititori sînt mai inteligenţi decît ai concurenţei. Logic, are din ce în ce mai puţini. Cititori, adică. Iar o “casetă” este o chestie portocalie de pe marginea paginii în care o ştire este completată cu o poantă. Un fel de banc. Printre altele, cinci băieţi de la Caţavencu trebuie să facă cel puţin patru bancuri de astea pe săptămînă. Unul dintre ăia cinci sînt eu. Imaginaţi-vă, deci, că e duminică după-amiază, soarele bate molcom şi enervant în monitor şi trebuie să fiţi amuzanţi. La ora 16... 18… hai, 20, trebuie predate textele. Cauţi ştirea, dai poanta. Special pentru voi, azi, mai multe poante la aceeaşi ştire. Spuneţi şi voi care vă place. Sau spuneţi ce vă trece prin cap, plm…

Cei cinci marinari români de la bordul remorcherului Buccaneer, capturat la 11 aprilie de piraţii somalezi, au fost transferaţi la ţărm, dar continuă să fie ostatici.

Gluma 1: Asta cel puţin pînă piraţii îşi vor recupera oala mare de ciorbă pe care au împrumutat-o tribului m’Popescu, de la doi.

Gluma 2: Cu ocazia asta, marinarii români vor inaugura un nou strigăt de avertisment, cînd unul din ei e in pericol: “om la supă!”

Gluma 3: Cel mai periculos pentru marinarii români ar fi sa se enerveze. O înjurătură ca “mînca-ne-aţi pula” ar putea fi greşit interpretată de răpitori.

Gluma 4: După cină, doamna ministru Udrea ar putea să lanseze o nouă campanie de promovare a României în lume, cu sloganul: “Românii sunt oameni buni” (semnat: piraţii somalezi)

Gluma 5: Singura şansă de scăpare a marinarilor români ar fi să bată briza puţintel mai tare, ca să-i împrăştie pe teroriştii somalezi spre continent.

Acum ghiciţi care dintre glume a fost publicată şi cîştigaţi dreptul de a face o casetă pentru numărul viitor (o să am eu grijă să vă intre).

 

Si dinamovistii ma fac sa rad cateodata…

Daca e sa fac un top al lucrurilor pe care le urasc cel mai tare, Dinamo ar intra sigur in Top Ten. Pana acum, nu-mi trecea prin minte ca un om decent poate tine cu Dinamo. Zilele trecute, insa, am descoperit un dinamovist nu numai decent, ci chiar inteligent si amuzant. Aveti interviul aici:

http://catavencu.ro/mihnea_ionescu_liderul_galeriei_dinamoviste_la_dinamo_sint_jucatori_care_beau_de_mici_video-8650.html

PS – in schimb, inca sunt convins ca nici un om decent nu poate tine cu Steaua

 

Regele pop a murit, trăiască Elvis Presley!

Mi-a fost întotdeauna simpatic Maicăl. Semăna cu unul din personajele poveştilor mele pe care nu le-a citit nimeni niciodată: voia să fie altcineva. Maicăl voia să fie alb. Şi a reuşit. Suck this, Mother Nature! Nu întreb acum dacă şi-o fi tăiat şi din pluă, că nu e momentul. Eram mic cînd îşi smulgeau piţipoancele vremurilor părul şi hainele la concertele lui, dar îmi amintesc că prietenii mai mari aveau un adevărat cult pentru el. Măcar şi pentru asta – că de la Beatles încoace nu s-au mai înregistrat atîtea leşinuri în grup, la un concert, Michael Jackson merită să ne gîndim la el un pic. Nu vreau să continui cu patetismul, aşa că le sugerez cotidienelor mai quality o metaforă: a insistat să joace cu albele, dar a pierdut. Pîna una-alta, adio, Maicăl, şi sper ca, după modelul musulmanilor, să ai parte de 72 de băieţei virgini acolo unde eşti acum. Ca să te joci cu ei, desigur, nebunaticule!

PS – pentru ăia care se vor gîndi să mă corecteze, am scris “Micheal” la tag-uri ca să fac un experiment. La cîţi semi-analfabeţi vor căuta mîine informaţii pe Google, să vedeţi cum cîteva sute caută “Micheal” Jackson şi ajung la mine pe blog. Mwhahaha!

 

Omul şi Gigi Becali

A fost odată un om cu bani mulţi şi minte puţină. Întîmplător, omul acesta trăia într-o ţară în care acestea erau cele două calităţi care te puteau face foarte popular. Iar să fii foarte popular pe acele meleaguri însemna să apari cît mai mult la televizor. Destinul a făcut ca apariţiile televizate ale omului să fie gustate de public. Omul şi-a dat atunci seama că întreg Universul conspira pentru succesul lui şi a citit o carte. Şi televiziunile din ţara cea ciudată s-au bucurat. Iar omul a înţeles imediat că, orice ar face, se va vedea la televizor.

Şi aşa a fost timp de 153 de ani, în ultimii 48 omul nostru fiind singura fiinţă care a apărut la televizor în ţinut. Prezenta ştiri despre el, modera emisiuni la care se invita pe el însuşi şi juca în toate filmele. Lumea nu se mai sătura de el, iar patronii de trusturi de presă făceau mulţi bani. În al 154-lea an, la ora şapte, omul a apărut în direct pe toate posturile TV şi a spus că s-a săturat să mai apară la televizor şi că se va retrage în palatul său ca să mai citească o carte. Vreme de douăzeci de zile, în ţară nu s-a întîmplat nimic. Un turist chiar şi-a dat cu părerea că timpul în acel loc se oprise. În a douăzeci şi una zi, omul s-a răzgîndit şi lucrurile au reintrat în normal.

Între timp, pe planeta noastră, o ţară cu mult mai normală sărbătoreşte ziua de naştere a unui om mult mai decent: Gigi Becali.

Apropo, aveţi un “purpuriu” cu cîteva numere de circ ale lui Becali, aici: http://catavencu.ro/best_off_gigi_becali-8618.html

 

Ultima noapte de calm, prima zi de biciclist în Bucureşti

După prima mea zi ca biciclist la oră de vîrf în Bucureşti, am ajuns la concluzia că trebuie să explic cîţiva termeni extrem de tehnici, de super-nişă, pe care marea majoritate a bucureştenilor nu par să-i cunoască. Bicicletă: vehicul pe două roţi rotunde acţionat de un lanţ pus în mişcare de picioarele unui biciclist. Biciclist: persoană care se găseşte pe bicicletă la un moment t1, unde t1 e timpul cît e pe bicicletă (a nu se confunda cu pieton: persoană care se deplasează pe jos chiar dacă are o bicicletă la mînă, deci are dreptul să traverseze pe trecerea de pietoni, bă, boilor).

Prima seară a fost frumos. Duminică, ora 22:00. Nu ie nimeeeni pă druuuum. Bag viteză pînă la Leu (vreo 3-4 km) şi ajung înaintea maşinii cu care plecaseră prietenii mei (mergeam la tenis). La întoarcere făceam opturi pe banda din mijloc a unui Iuliu Maniu pustiu.

Luni dimineaţă, însă, a început calvarul. Străzile şi trotuarele pline. Din Militari pînă la Spitalul Municipal, unde începe pista de biciclete, m-am simţit cam prost. Îi încurcam ba pe pietoni, pe trotuar, ba pe şoferi, pe stradă. De cînd m-am urcat pe pistă, însă, am început să mă enervez. Deja era dreptul meu să merg pe-acolo, pe pista cea strîmtă, chit că a trebuit să stau cu pieptul lipit de ghidon ca să trec pe sub pomii de pe Splai, dintre Eroilor şi Piaţa Operei. Pista de biciclete din Bucureşti, însă, nu există. Există, în schimb, nişte marcaje pe trotuar cu biciclete desenate pe ele, care delimitează: a) un drum pentru moşi. Bătrînii bucureşteni sînt convinşi că primăria le-a desenat dungile alea galbene ca să poată ei să-şi tîrască băşinile pe ele fără să fie deranjaţi de nimeni. Uitînd pentru cîteva clipe de moarte, păşesc surîzători pe săgeţelele galbene, agăţaţi de nelipsitele plase de Carrefour/Cora/Billa/Metro/Angst/Megaimage/Pulamea. Îşi amintesc repede de sfîrşitul tuturor lucrurilor, însă, cînd un biciclist încruntat îşi zdrăngăne zgomotos zdrăngănitoarea, la trei metri în spatele lor. Eu sînt ăla, iar zdrăngănitoare e soneria de la bicicletă, desigur. Mai aveam şi-un b), parcă. Pista cea galbenă mai e folosită şi ca parcare. Începînd de la Facultatea de Drept şi pînă la Universitate, 50% din pista de biciclete este ocupată cu maşini parcate. Parcate frumos, disciplinat, EXACT pe mijlocul pistei. Un bou cu Alfa Romeo chiar mi-a tăiat calea (pe trotuar, da) în faţă la Krishna. Mi-a tăiat calea şi Alfa-ul a rămas acolo. Nemişcat. Mut. Parcat pentru totdeauna, parcă. Mi-am adunat toţi mucii din gît ca să-i scuip pe parbriz. M-am oprit în ultimul moment. Păi, ce, eu mă cobor (de pe bicicletă) la mintea lor?

La sfîrşit, surpriză: în ciuda tuturor obstacolelor, am făcut 25 de minute din Militari pînă la Universitate. În mod normal, cu transportul în comun, făceam 40-50. Cred că mă mai duc cu bicicleta la serviciu şi azi.

PS – era să uit să mă laud. Iată-mi şi bolidul: http://www.btwincycle.com/EN/b-twin-5-27801814/

 

Amintiri din baia fetelor

Intrebare: ce faci cand iti vine sa te pisi si esti in vizita la o fata? Raspuns: te duci la baie. Acolo incep problemele. Cea mai acuta este ca, intr-o casa in care locuiesc doar persoane de sex feminin (fie ca-i una, fie ca-s mai multe), exista sanse de 93,5% sa nu stea ridicat capacul de la WC. Nu cred ca fetele isi achizitioneaza niste capace speciale, gandite pentru a sta mereu lipite de buda, oricat te-ai lupta cu ele. De fapt, habar n-am de ce se intampla asta si nici eu nu imi explic procentul urias de capace incapatanate, dar statisticile mele nu au dat gres niciodata. Veti vedea capace care nu se dau cu nici un chip batute si in case de baieti, doar ca acolo exista intotdeauna o smecherie, o ventuza lipita de faianta de care atarna o sarma, ca sa-l agati, un termopan uitat ca din intamplare prin baie de care sa-l sprijini s.a.m.d.

Cand esti la o fata, insa, n-ai nici o scapare. Brusc, iti raman trei variante, fiecare cu avantajele si dezavantajele ei: 1. Sa nu te mai pisi (avantaj: preintampini o situatie ridicola, dezavantaj: vei merge tot restul serii usor aplecat de spate si cu un ranjet crispat pe fata). 2. Sa te pisi cu capacul coborat (avantaj: aparent, e ca si cand te-ai pisa normal, dezavantaj: de fapt, nu e ca si cand te-ai pisa normal, pentru ca eforturile de a nu stropi capacul iti vor rapi aproape toata placerea urinatului si, paradoxal, te vei usura cu mare greutate). 3. Sa te pisi intr-o pozitie incomoda, in timp ce cu o mana tii capacul ridicat si cu alta plua. (avantaj: nu mai exista riscul sa te pisi pe capac, dezavantaj: daca intra cineva peste tine dupa ce ai inceput sa te pisi, surpriza va avea o influenta extrem de nefasta asupra ta si, din emotia momentului, este foarte probabil sa te faci si de cacat -la figurat-, dar si de pisat, la propriu – pe mana cu care tii capacul). De fapt, varianta cea mai sigura este a patra: sa te pisi in chiuveta.

Daca ai trecut cu bine de proba capacului, urmeaza cea a sapunului. Intotdeauna langa chiuveta exista cel putin trei sapunuri. Daca doua din ele sunt cu par, alegerea e usoara. Daca sunt toate la fel, insa, mintea ta simpla si practica de barbat va protesta furibund ca este pusa in pozitia de a alege fara sa cunoasca toate datele problemei. Nu stii nici tu exact de ce ar fi nasol daca ai folosi un anumit sapun din cele trei, dar cand iti amintesti cum se plangea gazda ca abia a scos mirosul de hoit din caniche dupa ce potaia s-a tavalit intr-un sobolan mort de cel putin trei saptamani, incep sa te treaca fiorii. Dupa ce te-ai spalat, vine examenul prosopului. Ca si sapunurile, intr-o baie de fata, prosoapele sunt intotdeauna macar trei. Din nou iti vine in minte caniche-ul,apoi niste activitati femeiesti de care ai auzit vag si care pot fi asociate cu folosirea unui prosop (epilatul, schimbatul tamponului, cacatul in dus, etc.). 

In fine, cand iesi, descoperi ca esti mai abatut decat cand ai intrat. Cu fiecare baie de fata pe care o folosim, viata noastra devine mai trista. 

PS – ah, si sa nu va puna dracu’ sa faceti vreun dus!

 

De ce blogurile aduc fericirea

Dacă eşti prost, nu citi asta. Nu sînt suficient de inteligent încît să-i fac şi pe proşti să mă înţeleagă.

Uneori mai intru pe bloguri ca să văd cît de proşti sînt oamenii. Şi-s înfiorător de proşti. Dacă browserele ar fi atît de inteligente încît să te poată anunţa, atunci cînd intri pe un blog, “bă, nu te obosi, că ăsta e complet cretin!”, atunci nu ar fi chiar aşa nasol. Din păcate însă, pe bloguri, prostia demonstrată şi incontestabilă pur şi simplu nu există. Nici nu merită să te oboseşti să-i mai explici cîte unuia că ar face bine să nu mai scrie nici măcar un singur cuvînt tot restul vieţii. Pentru că internetul în general şi blogurile în special sînt forma absolută şi perfectă de autovalidare. Indiferent ce  idioţenie ar pune cineva pe un blog (şi nu există excepţii) se vor găsi cel puţin cîţiva nebuni care să-i dea dreptate şi să-i ofere, astfel, o brumă de legitimitate. Sigur, reciproca e valabilă: pentru orice idee genială pe care o azvîrle cîte unul pe internet, vor exista cîteva zeci, poate sute, de contestatari vehemenţi.

Din fericire şi pentru boi, şi pentru genii, blogurile au incomensurabila calitate de filtrare a comentariilor. Te înjură vreunul? E clar, e un bou. Dă-i reject. Şi uite aşa rămîi tu şi micul (sau mai marele) club al oamenilor care sînt de acord cu tine. Te simţi bine cu tine însuţi, ţi-ai făcut nişte pseudo-prieteni care îţi împărtăşesc ideile, frustrările sau genialitatea şi nu conteniţi în a schimba replici binevoitoare şi a-i combate pe adversarii comuni. Duci o existenţă virtuală împlinită, pe blog eşti cel care ai vrut să fii şi, dacă eşti capabil să te minţi pe tine însuţi suficient, descoperi că o importantă masă de oameni sînt de acord cu tine şi o declară public. Nu contează că eşti un ziarist de doi lei pe care nu-l cunoaşte nimeni, un funcţionar amărît care încă trebuie să poarte un ecuson cu numele la serviciu sau un adolescent cu coşuri care se masturbează cînd vede chiloţii vecinei atîrnaţi la uscat. Pe blog eşti cineva. Şi, dacă altcineva îndrăzneşte să pună la îndoială asta, poţi oricînd să-l banezi sau să-l combaţi cu admiratorii tăi, care în viaţa reală sînt cel mult la fel de respectaţi ca şi tine. E o situaţie din care nu poţi pierde. Blogurile aduc fericirea.

PS – facem pariu că nimeni nu s-a oprit cu lectura după primul paragraf?

 

Cel puţin 38% dintre români sunt proşti

Septembrie 2008: ultima sută de metri pentru alegerile parlamentare. Traian Băsescu dă o declaraţie la Radio România Actualităţi în care spune că România nu va fi afectată de criza economică, deşi ţările occidentale începuseră s-o resimtă deja. Octombrie 2008: ultimii 50 de metri pentru alegerile parlamentare. La iniţiativa PSD, Traian Băsescu promulgă atât legea de majorare a pensiilor, cât şi pe cea de mărire a salariilor profesorilor cu 50%, deşi guvernul de la acea vreme încearcă să-l convingă că nu sunt/nu vor fi bani. Decembrie 2008: PD-L şi PSD câştigă alegerile parlamentare, se aliază şi formează Guvernul.

Mai 2009: profesorii intră în grevă, dar nu primesc nimic la salarii. Nu sunt bani. Traian Băsescu dă o declaraţie în care spune că „îşi asumă, alături de ceilalţi politicieni” eroarea promulgării Legii salarizării profesorilor. Iunie 2009: Traian Băsescu: „Optimismul BNR nu are acoperire. România intră în recesiune”.

Nu mă interesează câtuşi de puţin politica, nu am fost şi nu cred că o să mă duc la vot, dar îmi displace profund să fiu luat de prost. Conform ultimelor sondaje, 38% dintre români nu au nici o problemă cu asta. Ce-ar fi dacă noi, restul, am emigra? Simplu: ar fi 100%.