Presupun că vă aşteptaţi să încep cu o povestioară dulce-amăruie din prima mea zi de şcoală. Aţi citit sute, poate, şi cred că vă şi imaginaţi, deja, cum vă voi pune aceeaşi placă cu copilul rătăcit şi nesigur pe el care intră în contact cu ceea ce a auzit el pe la alţii mai mari că ar fi primul factor de stress şi de probleme erectile în viaţă – şcoala. Ei bine, nu. Eu am intrat într-a-ntîia cu siguranţa superiorităţii izvorîte din ani întregi de spectacole de circ în alimentare. Au fost multe, eu îmi amintesc precis unul. Era pe vremea lu’ Ceauşescu, să fi fost undeva pe la sfîrşitul lui ‘88 şi începutul anului 0. Locul – o alimentară tipică din Motru (pentru cunoscători – cea de la “mijloc”, a.k.a. “complexul mic”) unde bunică-mea mă tîrîse cu ea la cumpărături. Bucuroasă, pesemne, că pe rafturi existau borcane, mamaia îşi aduna în jurul ei vecinele (de bloc, de raft, de minte) şi mă punea să citesc tare ce scrie pe recipientele alimentare de care vă spusei. N-aş zice că mă deranja prea tare să fiu vedetă de alimentară (am fost, iată, precursorul stand-up comedy-ului în România) aşa că începeam să citesc răspicat (literă cu literă, ba chiar uneori, cînd eram în formă, pe silabe) “MAA-ZZZ-ĂĂĂĂ-REEE” şi nelipsita “FA-SOO-LE”.

Cînd am intrat, aşadar, în clasa întîi (la şcoala nr. 1, cum urci la etajul 1 – prima pe stînga) aveam deja 4 ani vechime în ale cititului şi mă uitam cu o aroganţă amestecată cu milă la bastonaşele crăcănate ale colegelor. Îmi amintesc cu plăcere, deci, de primul lucru pe care doamna învăţătoare ne-a pus să-l facem: un desen pe care avea să ni-l restituie în clasa a patra. La desen nu eram foarte abil, aş zice, şi cred că veţi şi voi de acord cu asta cînd vă voi spune că singurul lucru pe care ştiam să-l desenez pe atunci era un camion cam descentrat (acum ştiu să fac şi o casă). Am ştiut însă să-mi valorific atuurile, aşa că am ornat camionul meu pătrăţos, cu roţi independente de restul maşinii, cu inscripţia mare “LAPTE”, încadrată grijuliu într-un dreptunghi şi niţel îngroşată în momentele de mîndrie ce au succedat definitivării operei. Încet, dar sigur, vreau să ajung la concluzia că, în şcoala primară, a fost prima şi ultima dată cînd am fost “cel mai”. Ba chiar am fost de două ori “cel mai”, căci eram cel mai scund şi, pesemne, cel mai deştept. Excelam chiar şi la matematică, că aduceam primu’ caietu’ cu “problema” (cîte-o adunare, cîte-o înmulţire, uneori o ecuaţie simplă) rezolvată şi luam (ah, ce plictisitor!) 10. Dar trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri şi matematica mea a rămas la nivelul acela, iar eu n-am mai fost, începînd cu clasa a cincea, nici cel mai deştept şi nici măcar cel mai scund (că sigur pot să-mi amintesc vreo două fete care erau mai mici ca mine).

Dar voi sigur v-aţi apucat de textul ăsta sperînd că vă voi înşira amorurile mele originare. Ei bine, în I-IV fost L. Nu ştiu exact ce mă atrăgea la ea, poate faptul că mă mai bătea la concursurile ad-hoc de matematică sau, mai degrabă, părul blond atît de exotic pentru mine, băiat nescos în lume, ale cărui cunoştinţe insipide erau toate brunete sau şatene. Au fost cîţiva ani de iubire platonică, fără tras de codiţe (avea părul blond, da’ scurt) şi fără poluţii nocturne, o iubire absolut de fiţe sau, mai degrabă, de necesitate. Spun asta pentru că atunci, ca şi acum, exista un clişeu tîmpit în a imagina relaţii sentimentale între copii care mai au mult pînă să simtă primii fiori ai dragostei. Dar copiilor le place atenţia acordată, aşa că intră în joc şi îşi marchează teritoriul simplu, autoritar, fără consultări cu persoana în cauză: “asta e prietena mea!” sau, mă rog, “ăsta e prietenul meu!”. Ca să n-o mai aburesc, era la modă să ai prieten/ă în clasa întîi, altfel erai un copil nu numai fără succes la sexul opus, dar şi absolut neinteresant pentru adulţi.

În V-VIII, treburile au devenit serioase. Primii floci, primele erecţii auto-provocate, primele iubiri disperate. Alea nemărturisite, dar evidente (la mine – T şi M) şi alea consumate în scări întunecoase de bloc (R). Începem cu primele: eram pătimaş, sufeream, îmi blestemam mediocritatea şi absenţele “cel mai”-urilor de care, vai!, în primii patru ani de şcoală nici că-mi păsase. Eu le iubeam pe ele, ele îi iubeau pe ăia de la Backstreet Boys. Eu citeam romane ale căror personaje erau ele, ele cîntau poezii al căror unic personaj era Nick (mai rar Howie, Brian sau chiar Kevin ăla cu moacă de şofer). Ne întîlneam la ziua te-miri-cui şi vorbeam despre sex şi da, mă interesa, dar mă interesa aşa cum mă interesează acum politica externă, căci eu nu voiam să le fut, ci să le iubesc înverşunat dar curat, fără spermă, fără sînge, mă rog, fără lichide în general. Apoi, printr-a opta, a venit R, dragostea mea împlinită cu primul sărut, cu doi ani mai mică deşi cine ne-ar fi văzut ar fi zis că-i invers. Dar nu ne vedea nimeni, pentru că nu cred că ne-am atins vreodată în afara scării aceleia urît mirositoare, dar atît de frumoasă în amintirile mele. O pupam pătimaş, fără să ştiu ce fac, cu limba, cu ochii, cu nasul, uneori şi cu mîinile, atunci cînd acestea nu erau ocupate încercînd să ajungă la o fesă, la un sfîrc sau măcar la vreun petec de lenjerie. Ore întregi de erecţie continuă urmate, acasă, de dureri sfîşietoare de testicule. Au fost vremuri atît de vii şi de intense încît şi acum, cînd le rememorez, resimt dureri surde în inimă şi în coaie.