De fiecare dată cînd scriu un text îmi propun să fiu original, dezinhibat şi deschis. De data aceasta, însă, voi face o introducere obtuză, subiectivă şi învechită. Din două motive. 1 – subiectul (dispariţia valorilor reale) mi-o cere. 2 – pentru că încerc atît de des să fiu imprevizibil încît cred că dacă voi fi previzibil va fi, în mod paradoxal, o surpriză pentru voi toţi. There I go:

Unde sunt, frate, vedetele noastre? Ale generaţiei noastre, adică. Nu vreau mari artişti. Nu vreau monştri sacri. Nu pretind ca o vedetă autentică să provină dintr-o sferă culturală înaltă. Dimpotrivă, accept manelişti, DJ-i, actori de telenovele şi cîştigătoare de concursuri de miss. Un singur lucru le cer: să aibă ceva de spus. Şi să ştie şi cum s-o spună. Să aibă mesaj, dar şi charismă. Şi cred că asta s-ar putea traduce uşor (chiar dacă folosind o generalizare nesimţită): eu vreau vedete care să fie mai deştepte decît ziariştii. Pentru că presa este singurul mod prin care putem ajunge la celebrităţi, corect? Iar presa, vă zic eu sigur, nu a evoluat. Aceleaşi întrebări previzibile, aceeaşi limbă de lemn, aceleaşi platitudini, aceleaşi insinuări grosolane. Nu spun că (toată) presa e complet idioată. Ba dimpotrivă, unii jurnalişti recurg la “tehnicile” de mai sus cu bună ştiinţă. Înainte însă se găseau o grămadă de oameni cu adevărat talentaţi şi sclipitori care să le dea peste nas. Îi amintesc pe cei de la Beatles şi pe Bob Dylan. Poate cele mai influente personaje din istoria muzicii şi chiar a lumii. Simbolurile unor generaţii. Vă daţi seama la cîte întrebări tîmpite venite din partea presei au trebuit să răspundă? O făceau într-un mod uşor diferit, dar, în esenţă acelaşi: beatleşii erau ironici, dar inocenţi şi zîmbitori. Dylan era caustic şi zeflemist. M-am apucat să culeg şi să traduc cîteva replici mişto din interviurile date de cei de la Beatles de-a lungul anilor. O să vi le scriu mai jos. Ceea ce vă cer este să vă imaginaţi răspunsul oricărei vedete actuale la aceleaşi întrebări. Aşa-i că ar fi rezultat nişte interviuri plictisitoare?

Î: Beethoven e menţionat în unul din cîntecele voastre. Ce părere aveţi despre Beethoven? / Ringo: E grozav! În special poeziile lui…

Î: Unii critici spun că nu sunteţi chiar atît de buni. Ce părere aveţi? / George: Nu suntem.

Î: E adevărat că James Joyce v-a influenţat opera? / John: Da, este adevărat! James Juice ne-a influenţat foarte mult…

Î: Aveţi un sfat pentru adolescenţii care vă idolatrizează? / John: Nu faceţi coşuri!

Î: Ce scuză aveţi pentru părul foarte lung şi neîngrijit pe care-l purtaţi? / John: Ne creşte din cap…

Î: O să vă tundeţi acum, că aţi ajuns în America? / Ringo: Ce vrei să spui? Doar ce ne-am tuns ieri!

Î: Cum vă numiţi voi tunsorile? / George: Pe a mea o numesc Arthur.

Î: De ce credeţi că sunteţi brusc atît de populari? / John: Nu ştim, poate e din cauza vremii…

Î: Vă deranjează că, din cauza isteriei publicului, nu puteţi auzi ce cîntaţi în timpul concertelor? / John: Nu, avem albumele acasă.

Î: Cum găsiţi America? / John: În Groenlanda o luăm la stînga.

Î: V-aţi gîndit la o actriţă principală pentru filmul pe care o să-l faceţi? / Paul: Ne-am gîndit s-o luăm pe regină. Se vinde în Anglia, ştii?

Î: Chiar le-aţi adresat cuvinte de patru litere turiştilor din Bahamas? / John: Da, cred am spus „Gosh!”. / Paul: Am spus de asemenea „Heavens!” / John: N-am fi putut spune asta, Paul; are mai mult de patru litere…

Î: E adevărat că nici unul din voi nu ştie să citească sau să scrie muzică? / Paul: Da, este adevărat. Ştiţi cum lucrăm noi? Fluierăm. Eu fluier la John şi el îmi fluieră înapoi.

Î: Într-un articol din „Rolling Stone” s-a spus că „Day Tripper” este un cîntec despre o prostituată, iar „Norwegian Wood” despre două lesbiene. Ce aţi intenţionat atunci cînd aţi scris cele două cîntece? / George: Am intentionat să scriem cîntece despre prostituate şi lesbiene.

Î: Unii oameni v-au numit „non-americani”. Ce părere aveţi? / John: Oau! Foarte perspicace…

Î: Cînd scrieţi un cîntec nou, cum vă decideţi care dintre voi va fi vocea principală? / John: Păi ne adunăm cu toţii şi ăla care ştie cele mai multe versuri din el îl cîntă.

Î: V-ar plăcea să vă puteţi plimba pe stradă fără să fiţi recunoscuţi? / John: Obişnuiam să facem asta mereu atunci cînd nu aveam nici un ban în buzunare. Nu avea nici un farmec.

„Pe oamenii de pe locurile ieftine, din spatele sălii, îi rog să aplaude. Voi, cei din faţă, puteţi doar să vă scuturati bijuteriile.” (John Lennon în 1963, cu ocazia unui concert dat la Royal Variety la care asista familia regală)