Dacă beţi ceva şi vi se face chef să vă exercitaţi libera exprimare, nu vă bazaţi pe site-ul Caţavencu, iar pe contul lor de Facebook nici atît. Şi asta, culmea, nu e din cauza bătrînilor care au rămas, ci din cea a noului admin, care confundă Caţavencu cu blogul personal (pe care taie de mai multă vreme cele mai banale comentarii, nu că ar suferi vreunul din cei zece unici pentru asta). Ca să nu ziceţi că vorbesc aiurea în tramvai, ultimul comentariu care mi-a fost şters a fost acum cîteva ore, de aici: http://www.facebook.com/#!/academiacatavencu?ref=ts Comentariul era, într-adevăr, inacceptabil. Suna aşa: „Mihaie, ai zis bine, bre, nu te mai scuza😀 ” Din păcate, cenzura de tip nou nu şterge prea eficient (comentariul meu a rămas în mailul celui căruia mă adresam). Mersi, Mihai, apropo. Tot de la Mihai, un comentariu la situaţia creată: „premiantii la roblogfest cu contul de feisbuc cenzureaza pe feisbuc”. Just.

Domnişoara admin este aceeaşi care a încununat, la demisia în bloc a redacţiei, un paradox: a ales ceva avînd o singură variantă – http://mikapana.eu/aleg-sa-raman/#comments. Ocazie cu care mi-a mai cenzurat un comment absolut decent.

Să mergi cu mașina între Hațeg și Petroșani este o experiență aproape SF. Am condus ieri pe acolo și în minte nu-mi venea decît ”Mad Max! Mad Max! Oau, Mad Max!”. Da, totul seamănă izbitor cu Mad Max pe acel drum, cu excepția peisajului (nu e deșert ca la fraierii ăia de americani/australieni, ba chiar e o zonă foarte frumoasă).

Nasoleala începe din orășelul-fantomă Călan, fostă patrie a unui combinat siderurgic celebru pe care acum țiganii l-au dezmembrat bucățică cu bucățică, l-au suit în căruțe și l-au vîndut. Străzile din Călan sînt mai pustii decît sînt azi coridoarele Titanicului. Măcar pe celebra epavă mai mișună ceva faună marină. La Călan, după toate aparențele, au supraviețuit doar o pisică costelivă și un bețiv care mergea în zig-zag pe mijlocul drumului și m-a privit extrem de mirat cînd l-am claxonat. Nici semne de circulație n-am văzut. Pesemne le-au luat țiganii și pe alea, ca să aibă să dea rest.

Călanul nu mai există, dar măcar clădirile dărăpănate din zonă îți dau, totuși, impresia că, demult, acel loc ar fi fost binecuvîntat de civlizația umană. Lucru care nu se poate spune despre restul drumului pînă la Petroșani. Șoseaua continuă să șerpuiască pustie printre munții cei frumoși și neatinși de mîna investitorilor în turism. Nu există poliție, nu există marcaje, nu există pericole. În goana lui, șoferul singuratic e oprit doar de 3-4 semafoare foarte dubioase. La drum nu se mai lucrează, asta e clar. Semafoarele funcționează în continuare, însă, ca și cînd responsabilii pentru lucrări au uitat să le stingă atunci cînd și-au luat catrafusele și-au plecat dracului din sărăcia aia.

Și acolo, la cele patru semafoare, începe thrillerul. La primul a fost ceva mai light, un fel de generic de thriller: prind roșu și văd răsărind de nicăieri și șonticăind spre mine un țigan matur cu o cîrjă. Mă uit de jur împrejur. Nici un semn de vreo casă. Și ăsta vrea să-mi spună mie că, invalid cum e, a venit de la peste 5 kilometri ca să cerșească la un semafor din deșert? Nu-l cred, nu deschid geamul. Nici el nu insistă. La al doilea semafor, însă, am fost atacat. Nu a apucat să se stingă bine galbenul și să apară roșul, nici roțile mașinii să se oprească de tot, că la geamuri (stînga-dreapta și parbriz) mi-au răsărit, brusc, vreo zece capete. Toate de copii. Ceva mai încolo, o țigancă tînără plimba în brațe un al unsprecezecelea copil, singurul prea mic ca să cerșească. De fapt, cerșit e puțin spus. Dacă nu aș fi avut ușile închise, sînt sigur că m-ar fi atacat. Cu nasurile și buzele lipite de geam, gesticulau intens, agresiv, arătînd înspre diverse obiecte din mașină. Mai întîi au arătat înspre o pungă de prăjiturele de pe scaunul din dreapta. Am deschis geamul și le-am întins punga timid. A dispărut mai repede decît dispare o hamsie în gura unui rechin. Am închis geamul prevăzător, dar verdele nu venise încă. Cei care nu se bucuraseră de prăjiturele continuau să facă semne, de data asta înspre cutia de Dr Pepper. Nu știu dacă de milă sau de teamă, dar am deschis geamul și le-am dat-o și pe aia, cu riscul de a muri de sete pînă la următorul magazin. După ce-au băut și sfertul de suc, cu ochii încă lipiți de geamuri, au continuat să scruteze nebunește interiorul mașinii. La un moment dat, unul a făcut un semn poruncitor către GPS și mi-a aruncat p privire fără echivoc. Îl voia. Din fericire, s-a făcut verde și am pornit în trombă. Nu mă simțeam capabil să văd cum un tîlhar-cerșetor din Hunedoara mănîncă un sistem de navigație.

update: trimiteți și voi statusuri penibile de pe pereții prietenilor voștri.

Uneori regret că nu sînt prieten pe Facebook cu atîția proști cît mi-aș dori. Alteori îmi propun să șterg din lista de prieteni toți oamenii serioși/decenți/mediocri/deștepți. Părerea lor nu mă prea interesează, recunosc. În schimb, aș putea să citesc statusuri de proști non-stop. Există cărți bune, unele chiar sînt geniale, dar nici cele mai bune nu se compară cu asta. Știți cum plîngea Liam Neeson la sfîrșitul Listei lui Schindler și zicea ”Aș fi putut salva mai mulți, aș fi putut salva mai mulți!…”? Ei, așa plîng și eu cînd, la jumătatea sticlei de bere, termin de citit statusurile proștilor din ziua respectivă: ”Aș fi putut adăuga mai mulți! Aș fi putut adăuga mai mulți!”…  Pentru că fiecare trecere în revistă a statusurilor idioate din ziua respectivă mă pune față-n față cu realitatea crudă: niciodată nu voi putea să am în listă suficienți proști. Mereu vor exista niște cretini ale căror emisii nu le voi citi niciodată și astfel voi fi mai sărac sufletește. Această revelare bruscă a nimicniciei mele pe Facebook mă îngrozește. Și, după fiecare astfel de revelație, mai dau add măcar la 2-3 care, după față sau date personale, promit să fie proști.

Știu, v-am plictisit. Trec la subiect. Iată cel mai tare status de prost din lume (de la o fată din lista mea). Știu, la început pare banc. Dar citiți pînă la capăt, că-i mult mai amuzant de-atît:

O fată şi un tip circulau cu viteza de 100 km/h pe o motocicletă. Fata: Mai încet, mi-e frică. Tipul: Nu, este distractiv. Fata: Nu nu este, te rog! E atât de înfricoşător. Tipul: Atunci spune-mi că mă iubeşti. … … Fata: Te iubesc, încetineşte. Tipul: Acum, îmbrăţişează-mă cât poţi tu de tare * Ea l-a îmbrăţişat * Tipul: Poţi să-mi scoţi casca şi pune-o pe tine, mă deranjează. A doua zi, în ziar: „O motocicletă s-a izbit într-o clădire din cauză că a rămas fără frâne. Două persoane au fost în accident, dar numai una a supravieţuit.” Adevărul era că la jumatatea dumului tipul si-a dat seama că motocicleta nu mai frânează, dar el nu a vrut ca fata să ştie. În schimb, i-a cerut o îmbrăţişare şi să-i spună că îl iubeşte o ultima dată. Apoi, el i-a cedat casca, astfel încât ea va trăi, chiar dacă aceasta însemna că el va muri. Dacă ai face acelaşi lucru pentru persoana iubită, copiază acest text pe peretele tau!

Ați rîs vreodată mai mult? Și, be, observați cum personajele din statusurile proștilor sînt la fel de proști ca ei? De ce mă-sa-n cur a intrat ăla în clădire, dacă nu mai avea frîne? Asta face un om care nu mai are frîne? Se hotărăște că trebuie să oprească urgent într-un zid? Și, desigur, c), cum adică la jumătatea drumului și-a dat seama că nu mai are frîne? Mai există o destinație atunci cînd nu mai ai frîne? Voia să meargă la bancă să schimbe niște bani și, dacă tot nu mai avea frîne, s-a gîndit să încerce să intre pe ușa de la intrare? Și, în fine, de), de ce morții mă-sii nu i-a pus ei casca din prima, dacă o iubea atît?

Știu, și eu sînt prost că comentez asemenea idioțenie. Nu m-am putut abține. Dacă și voi vă iubiți proștii din listă, dați link către acest articol pe wall-ul vostru.

PS – era să uit, redau integral un comentariu de la postul de mai sus:

Pulanpizda DIana: macar de ar mai fi si in realitate asa ca de povesti e plina lumea🙂

OLE!

Bătaia pe care mi-am luat-o de la o gașcă de rapidiști risca să se piardă în negurile Crîngașiului. N-am găsit textul nicăieri pe net, așa că îl reiau aici. E dintr-un almanah Cațavencu din 2008 – Senzații Tari. E cam greoi și cam prost scris, recunosc. Dar întîmplările sînt autentice. Și nu trebuie să fie uitate. Muie la țigani.

Era o zi frumoasă, de început de martie. Soarele strălucea, bănuiesc, după perdeaua groasă de nori și păsărelele ciripeau a pagubă. Nimic nu anunța vreo ninsoare, iar o ploaie de pumni în gură cu atît mai puțin. De fapt, dacă stau să mă gîndesc acum, erau indicii clare că ambele evenimente ar putea avea loc, dar pe mine, cel puțin, nu mă anunțase ninemi. Steaua juca acasă, în optimile cupei UEFA, cu spaniolii de la Villareal, ăia porecliți ”submarinul galben”. Am zis să mă duc și eu, că-mi place Beatles, dar mai ales îmi place cînd joacă Steaua cu vreo echipă bună, capabilă să le dea vreo 3-4 boabe. Prietenii mei steliști plecaseră la meci cu cîteva ore înainte, să aibă timp să se mufeze (n.r. – să bea cîteva beri de căciulă). Așa că a rămas ca eu să plec la meci ceva mai tîrziu, cu un alt prieten. E foarte  important de precizat că, la fel ca și mine, prietenul ăsta al meu nu suporta Steaua. În aceste condiții, vă puteți imagina că i-am bătut obrazul cînd ne-am întîlnit și am văzut că are la gît un fular cu Steaua. ”Îl am de la un prieten, mă, las’ că-i bine, să nu ne bată steliștii!”, zice.

Era o zi frumoasă, cum spuneam, din vremea cînd tramvaiul 8 mergea din Regie spre Crîngași, unde te lăsa la doi pași de stația lui 41, metroul ușor, care mergea spre Ghencea. Trebuia doar să treci pe sub Podul Grant, apoi urcai puțin pe lîngă el ca să ajungi în stație. Da, pe atunci era singura varianta pe care o știam noi ca să ajungem din Regie în Ghencea. În același timp, misteriosul autobuz 105 mergea spre Ghencea pe un drum mult mai scurt și mult mai sigur. Am uitat să vă spun, deși probabil știați deja, că Crîngașiul e un cartier locuit aproape în totalitate de fani ai Rapidului. Am uitat și atunci cum am uitat și acum, așa că ne-am urcat în tramvai, amicul meu cu fular la gît, eu cu nimic în cap.

Am coborît în Crîngași și am luat-o la pas pe sub podul Grant, pe traseul pe care vi l-am descris mai sus. Urcam pe lîngă pod, pe bordură. În stînga – zid, în dreapta – șosea. Dar drumul ne-a fost întrerupt brusc și cam prea brutal pentru gustul nostru de niște pumni. Aș putea fi poetic și să spun că erau veniți de nicăieri, dar, de fapt, veneau de undeva din spate-dreapta, iar expeditorii lor erau (asta aveam să sesizez mai tîrziu) vreo cinșpe rapidiști, unul mai mare decît celălalt și toți mai mari decît mine. De acum o să vorbesc la persoana întîi singular, pentru că mi se va ierta faptul că, cocoșat fiind de pumni și picioare, nu l-am mai văzut pe prietenul meu. Deși puteam să-mi imaginez cam ce probleme avea și el în momentul acela. N-am mai văzut nimic, de altfel, pentru că mi-am pus amîndouă mîinile la fața-mi oricum nu prea arătoasă, că așa spuneau minimele mele cunoștințe de autoapărare: ”Apără-ți mecla, băi, țărane!”. Mai trebuie spus că loviturile au fost cu atît mai surprinzătoare cu cît au început fără nici un avertisment anterior, nici măcar un ”tu-ți gura mă-tii” de complezență. În fine, nu a trecut mult pînă am fost pus la pămînt, în noroi, și au început să mi se care bocanci în diferite părți ale capului, mai rar la corp (probabil și unde erau băieți faini și s-au gîndit să nu-mi strice geaca). După două-trei minute de senzații tari și foarte tari, am auzit o voce: ”Gata, bă, lăsați-l, că-l omorîți!”. Și loviturile au încetat. M-am ridicat cu greu, amețit și extrem de nervos, nu atît pe ăia care mă bătuseră, cît mai ales pe colegul meu purtător de fular care scăpase mult mai ieftin, lovindu-i cu arma secretă cunoscută în popor drept fugă sănătoasă. Poate sentimentul ăsta, asociat și cu frustrarea de a fi fost bătut pentru că fusesem luat drept suporter al unei echipe pe care nu o sufăr, m-a făcut să le strig agresorilor care se îndepărtau următoarele cuvinte pline de înțelepciune și pacifism: ”Băgă-mi-aș pula-n voi, că eu nici măcar nu țin cu Steaua!”. S-au întors toți mirați și unul mi-a adresat, de asemenea, profunda întrebare retorică: ”A, faci pizda mare?”. S-au întors și m-au bătut iar. Nu toți, doar vreo patru, că au văzut că sînt suficient de bun la luat bătaie încît să nu fie nevoie să se obosească ăia mai tari. Vă mărturisesc că nici ăștia noi nu erau foarte răi. După ce s-a terminat runda a doua n-am mai zis nimic. Mi-ar fi fost și cam greu. În schimb, am fost ajutat să mă ridic de un tip foarte ciudat, cu capul extrem de asimetric și care se uita cu ochiul stîng înspre dreapta și cu cel drept, ați ghicit, spre stînga. Omul mi-a zis ceva extrem de traumatizant, la acea vreme, dar și destul de amuzant, avînd în vedere contextul și aspectul fizic al vorbitorului: ”Du-te la spital, că dacă nu ajungi într-un sfert de oră s-ar putea să fie prea tîrziu.”

M-am urcat înapoi în tramvai, cu buza, nasul și arcada sparte, încercînd să-mia opresc sîngerarea cu căciula pe care mi-o apăsam pe față, cu vre cinci cucuie cît mingile de ping-pong și plin de noroi pe haine. Între timp, a început să ningă tare de tot. Atît de tare încît avea să fie amînat și meciul la care, eident, eu nu am mai ajuns. Urgențele de la Spitalul Municipal erau atît de ocupate de victime ale diferitelor accidente cauzate de ninsoare încît doctorul de-abia a avut timp să mă pipăie puțin și să mă felicite că umflăturile nu erau spre interior (?!), deci nu era foarte grav. Mi-a dat o foaie pe care erau trecute cîteva chestii care mi se interziceau în următoarele zile (în principiu, mi se interzicea cam orice) și mi-a spus calm că, dacă durerile persistă timp de o săptămînă, trebuie să mă prezint din nou la spital pentru operație.

Ulterior, am crezut că tot răul a fost spre bine, pentru că meciul s-a amînat și intrarea la rejucare se făcea cu cotorul biletului, pentru ca spectatorii prezenți inițial pe stadion să poată intra din nou. Perfect, mi-am spus, eu am biletul întreg, deci vînd jumătate, o păstrez pe cealaltă și merg și la meci, gratuit. Habar n-avea că, pentru a putea intra pe stadion, aveam nevoie de o anumită jumătate a biletului. Aveam să o aflu la porți, la rejucarea meciului. Evident, eu vîndusem jumătatea cea bună. Dar asta e deja altă poveste…

Începe să se afirme prin liceu. Poezia e cea mai bună formă de rezistență a mediocrului la condițiile vitrege ale adolescenței, vîrstă la care ești luat la mișto pentru absolut orice. Iar poetul are foarte multe slăbiciuni. E genul de persoană de care poți face mișto non-stop indiferent cît de lungă e petrecerea. Poți vorbi doar despre el chiar și la o nuntă de aia din basme, de 3 zile și 3 nopți. Poetul nu e nici deștept, nici tocilar, nici frumos, nici bun la sporturi, nici bogat, nici haios și, în general, nu are nici una dintre acele calități care te pot face un tip popular în liceu. De altfel, la începuturile lui, poetul nu e nici măcar poet. Nu. Poet devine pe parcurs, după ce trece prin niște transformări dureroase, pe care ulterior la va surprinde în opera sa de o sensibilitate aparte.

Prima fază a poetului este s-o ardă pe neînțelesul. Asta pentru că nu e deștept, dar nici prost. Știe că rămînînd la statutul de mediocru va fi doar un alt bou din cireadă. Trebuie să se facă urgent remarcat. Dar cînd decizi să fii neînțeles nu e tocmai clar pentru observatorii externi în ce categorie te afli. Neînțeleșii nu sar în ochi, nu au un semn caracteristic, o insignă, o tăietură. Riști să fii un neînțeles tot liceul și lumea să nu înțeleagă că asta erai. Să se uite după tine pe culoar și să se gîndească: ”Hm, cît de bine îl înțeleg pe tipul ăsta!”. Așa că, ca să-ți întărești postura de neînțeles, ai nevoie de niște mutații fizice.

Și atunci viitorul poet își lasă părul mare, ocazie cu care intră în prima fază: cea de rocker. Începe să se îmbrace în haine urîte, să poarte bocanci vara la 45 de grade și să umble în găști care ascultă rock de căcat, de obicei cu mesaje de dragoste ascunse printre urlete și borîturi (acestea devin semințele poeziei de mai tîrziu). Se declară mizantrop, rebel și anti-sistem în general, iar în particular turuie pe unde apucă despre cît urăște el manelele, hainele la modă și fetele frumoase dar proaste. Apropo, în decursul acestor ani, chiar dacă va fi lăudat de mai multe bunăciuni care vor să pretindă că l-au înțeles pe neînțeles, rockerul-poet nu poate spera să fută decît fete din propria gașcă: rockerițe urîte, un pic supraponderale și subepilate.

Prin clasa a doișpea, rockerul începe să se liniștească și, sigur pe cantitatea uriașă de artă pe care a absorbit-o în primii trei ani de liceu, crede că e de datoria lui să se transforme într-un boem. Să dea din cap prin baruri pe melodii de la Iris furate de la formații celebre e deja sub demnitatea lui. Așa că se apucă de scris poezii. Din păcate pentru el, poetul întîmpină o piedică destul de serioasă în această etapă, una care riscă să-i zădărnicească planurile: habar n-are să scrie poezii. Drept pentru care se apucă de strofe cu vers alb și fără nici un înțeles. Sau, ca să fim mai corecți, care pot însemna orice. Totul e să faci o proză proastă (sau cum știi tu s-o faci), apoi să pui fragmente din ea unele sub altele, să inversezi nițel topica și, dacă se poate, să dai ”Enter” în mijlocul frazei, ca să pară că ești extrem de adînc făcînd două versuri dintr-o propoziție. Uneori poți arunca adjective complet aiurea. Vor fi considerate epitete. Ca să înțelegeți tehnica, voi continua acest text folosind-o.

Dar drama poetului este
că odată terminată clasa a doișpea
nu intră la nici o facultate.
La nici una serioasă.

Sinuciderea nu e însă
o salvare pentru el.
Optimist de fel, poetul
privește lucrurile astfel:

”Ce bine că n-am luat la facultate
și că trăiesc în această dulce mizerie!
Asta e menirea mea ancestrală.
Pentru că eu, la urma urmei, sînt poet.”

Și știți ce-i cel mai nasol? Că există muuulți, foarte mulți cretini, care pun botul la poeziile poetului, mai devreme sau mai tîrziu. Unii chiar îl cred talentat. Sigur, nu suficient cît să-i ofere bani, dar suficient cît să-i aplaude scrierile și, eventual, să-i dea like-uri pe Facebook. Și așa se mai scurge o viață fericită de om: viața poetului, care moare în mizerie, făcînd spume de idealism la gură, cu convingerea că poemele lui chiar au însemnat ceva.

Am un telefon vechi, la care se aude foarte prost. Pot să mă înțeleg cu lumea doar în condiții de laborator. Am stupidphone. Nu mi-am dorit smartphone pînă acum și nici nu știu exact ce anume înseamnă și care-i diferența dintre un smartphone și un telefon obișnuit. Dacă m-ar întreba cineva, aș zice că touch screen-ul, dar am impresia că aș spune o mare tîmpenie, așa că sper să nu mă întrebe nimeni niciodată. Totuși, mărturisesc că asist cu fascinație la tot mai desele discuții dintre prietenii mei posesori de smartphone legate de telefoanele lor. Discuții din care nu înțeleg nimic.

– Coae, mă oftic că n-a apărut jailbreak-ul de la *nu-știu-ce*…
– Stai, frate, că eu mi-am luat aigo…
– Toyota? intervin eu timid.

Nu-mi răspund. Privesc doar în jos, înspre mine, din lumea lor smart și decid că nu merit să fiu acceptat printre ei. După cele trei secunde de priviri compătimitoare însoțite de o tăcere șfichiuitoare, se întorc la discuția despre springboard-uri, ziphone, DFU, geotagging și android. Nici ultima oară cînd am încercat să citesc Patapievici nu am mai auzit atîtea cuvinte pe care să nu le cunosc într-un text atît de condensat.

– Băi, serios acu, chiar nu vreți să vorbim despre fotbal sau femei?

De data asta nici nu se mai uită la mine.

Și atunci mă lovește. Smartphone-ul se numește așa pentru că simpla lui deținere te transformă într-un tip deștept. E la fel cu toate marile descoperiri, mereu se găsesc conservatori ca mine care să li se împotrivească la început și care mereu sînt obligați, în cele din urmă, să se ralieze la curent ca să nu fie ignorați de societate. Credeți că, atunci cînd a apărut internetul, nu s-au găsit blogări care rulau prin blogosferă înainte de această descoperire (Zoso, Ion Iliescu, Oscar Wilde, etc.) care să se fi declarat împotriva unei asemenea enormități? Ce le trebuia lor internet? Ei aveau bloguri și erau poponari (în privința lui Oscar Wilde nu sînt atît de sigur).

Deci ce-mi trebuie mie smartphone? Mie îmi trebuie smart people to talk to. Și, ce-i drept, un telefon cu difuzor intact la care să o fac.

Dacă n-ar exista piaristele și, mai ales, limba lor de lemn, oamenii ar fi mai generoși și mai puțin suspicioși, iar lumea ar fi un loc mai bun. De exemplu, evenimentul despre care o să vă spun mai jos este ok. Își propune să ajute niște copii bolnavi și niște animale fără stăpîn. Ca să-i convingă pe participanți să doneze, organizatorii au pregătit două concerte ale unor trupe de care eu n-am auzit, o expoziție de fotografie și niște haleală. Ah, și cică au  niște zîne (bănuiesc că bunăciuni, sper) și cîștigătorul unei licitații poate să ia cina cu una dintre ele și să spere că poate o fute în caz că nimerește una extrem de impresionată de bărbații cu suflet bun.

Intrarea costă 10 lei, iar evenimentul are loc duminică, 18 septembrie, ora 12, pe strada Mătăsari nr. 17.

Alea de mai sus sînt informațiile esențiale, asta trebuia transmis, era atît de simplu. În linkul evenimentului de mai jos veți mai găsi niște chestii în plus. Cum ar fi expresiile ”suflete tinere și dornice”, ”toate asezonate cu mirosul și gustul irezistibil” sau ”te așteptăm să faci minuni”. Eu nu sînt suflet tînăr și dornic, nu-mi place cuvîntul ”asezonat” și cu siguranță nu cred că donînd 10 sau 100 de lei aș face o minune. O minune, recunosc, ar fi ca la eveniment să participe mai mult de o persoană care citește acest text. Dacă puteți, treceți pe-acolo și contraziceți-mă. Și nu luați în seamă limba piaristelor. Copiii bolnavi de sida și cățeii fără adăpost nu au nici o vină. Plus că poate se întîmplă o minune-n plus și futeți o zînă.

Pagina de Facebook a evenimentului – AICI.