Bună ziua, măi, căţeluşelor! Voi n-aveţi treabă azi? Că, dacă n-aveţi, daţi-mi de ştire şi numărul de interfon, că îmi pun zgarda cu cristale Swarovski şi (h)am venit imediat la uşa cuştii voastre, să vă scot la un pipi şi o coţăială în Cişmigiu. Cum, nu mă cunoaşteţi?! Sunt Bijou, căţelul familiei Prigoană & Bahmuţeanu. Sau, cum ar scrie Libertatea, “Biju”. Acum, sincer să fiu, nici eu nu sunt convins care e scrierea corectă a numelui meu, deşi aş înclina spre a doua varianta, la cât de francAfonă o ştiu pe Bahmou.

            Pun pariu că toţi credeţi că sunt un răsfăţat şi un privilegiat al sorţii. Dar nu e deloc aşa, să ştiţi! Căci, de când sunt un membru al familiei acesteia şi mai ales de când a început reality show-ul ăla blestemat, duc o viaţă de câine! Am ştiut de la început, de la primul sărut al stăpânilor mei, de la primul plici peste ochi, de la primul doggy-style, că existenţa mea o să ia o turnură nefastă. Problemele au început din cauza mea, recunosc. Am avut mereu dificultăţi în a-mi înfrâna pornirea instinctivă de a face pipi pe piciorul de lemn al lui Prigoană. Of, cât am suferit până am învăţat să mă abţin! Când eram bătut cu pliciul sau lovit în boaşe cu piciorul sănătos, era chiar bine! Mai nasol era când mustăciosul ăla nesuferit îşi deşuruba piciorul proaspăt udat şi mă bătea până leşinam cu botul în oliţa mea de aur. Apoi am început să nu mă mai pot odihni noaptea. N-apucam să închid un ochi că mă trezeau ţipetele stăpânei şi zgomotele ascuţite de plici folosit inadecvat, pe piele. Nici nu mă dezmeticeam bine, că mămica venea îmbrăcată în pijamale şi mă plimba juma’ de Bucureşti pân’la mă-sa. Mă lua aşa, nepieptănat, fără moţ şi fără zgarda cu cristale. Vă daţi seama cât de ruşine îmi era?! Ca să nu mai zic că îmi sughiţa şi-mi turuia în urechi tot drumul chestii de genul : “ai văzut, Bijulică?! Ne-a dat afară ca pe nişte câini! Şi încă cine?! Un gunoier, Bijuţă! Un gunoier handicapat, fi-i-ar neamu’ al dracu’!” Şi măcar de-am fi mers în garsoniera maică-sii de fiecare dată când se întâmpla aşa! Dar uneori mergeam într-o altă garsonieră, a unui tip care, deşi pare anost şi (prin urmare) total neinteresant, are surprinzător de mulţi oaspeţi în fiecare seară! Ce să mai zic că e o harababură totală acolo : camere de filmat, arme (despre care motanul Oanei Z. mi-a spus că ar fi folosite la reconstituiri), cămăşi de forţă, filtre de cafea, globuri de cristal, casete cu manele, facturi, amenzi, citaţii şi valize cu bani. Abia îmi găsesc un locşor sub calorifer, şi ăla cam incomod, că tot acolo îşi mai ascunde Lazarus “probele” surpriză.. Iar de emisiunea aia a stăpânilor mei de pe Antena 1, ce sa mai zic?! M-a distrus! Am început să fiu pedepsit din cauza activităţii mele favorite. Mi-e cam ruşine să spun care anume, dar o ştiţi cu toţii, sunt convins! Şi ce dacă mă ling la ouţe, mă?! ?! De atunci, fac întotdeauna pipi pe sediul CNA când am drum prin împrejurimi, dar este o răzbunare palidă, care nu-mi oferă mari satisfacţii. Şi cât stres, doamne! Nu mai poate un câine să se scarpine după ureche, să facă dragoste cu pechineza vecinului Ţânţăreanu, să miroasă un rahat pe trotuar… că tot timpul e un cameraman în spatele lui. Noaptea visez… visez că sunt câinele lui Irinel şi al Monicăi. Şi că ei stau numai prin magazine, ca de obicei, iar eu, neavând voie în magazinele alea de fiţe, rămân acasă, în modesta mea cuşcă pe două nivele, cu camere decomandate.

            E grea viaţa de vedetă… De fapt, dacă mă gândesc mai bine… îmi vreau viaţa mea de câine înapoi! Deşi un patruped mai optimist ar privi jumătatea plină a castronului încrustat cu diamante : dacă eram căţea, sigur făceau ăştia o emisiune specială cu prima mea naştere…