Fabulospirit de Motru

         

         

Să presupunem că sunteţi în Târgu Jiu şi aveţi chef de o plimbare. Vă urcaţi în maşină şi porniţi aiurea, să zicem spre sud. După vreo patruzeci de minute de mers, dacă sunteţi puţin atenţi şi nu vă aplecaţi să daţi casetofonul mai încet taman atunci, ajungeţi în Motru. Motru e un oraş mic, cochet, pe alocuri fermecător. Dacă-l cunoaşteţi din presă, veţi spune, probabil, că mint. Niciuna din rarele referiri ale mass-media la acest oraş nu a fost pozitivă. Iar locul preferat al jurnaliştilor care vor să ne arate cât de mizerabil e Motru şi traiul locuitorilor săi e un cartier de cămine “de nefamilişti” de la marginea oraşului. Într-acolo m-am îndreptat şi eu, curios să aflu dacă oamenii aceia trăiesc într-adevăr atât de rău pe cât se spune.

            Din cele patru blocuri din cartier, doar unul e locuit. Celelalte trei sunt în paragină. E drept, nici cel populat nu arată prea bine, dovadă că omul sfinţeşte locul, dar nu zugrăveşte holurile şi nici nu renovează băile comune. Locatarii sunt însă chiriaşi, iar blocurile sunt proprietate privată. Recondiţionarea lor nu ţine, deci, nici de ei, nici de primărie. Afară, trei femei, patru câini şi mulţi copii. Blocurile sunt “pentru nefamilişti” doar teoretic. Există multe familii – unele cu doi sau chiar trei copii – care locuiesc aici. Mă întorc către cele trei femei şi le întreb cu un ton mai degrabă retoric : “e rău aici?”. “Nu, e bine”, răspund două dintre ele în cor, iar a treia le aprobă dând din cap, în timp ce scuipă cât colo o coajă de sămânţă. Sunt suprins în mod neplăcut, recunosc. Păi şi eu despre ce scriu?! Insist : “Cum, nu vă plângeţi de nimic?!”. “Nu”, răspund sec cele două vecine, iar a treia clatină din cap a negare, încă ocupată cu seminţele. Le privesc neîncrezător. Chiar atunci apare un om într-un pulover colorat; în mâna stângă – o pâine; în dreapta – un şirag de dopuri de plastic legate între ele cu o sârmă; în picioare – adidaşi albi; în cap – pălărie kaki. Femeile mă îndeamnă să vorbesc cu el…

            Aflu că nea Vucescu e un om avut : are două pasiuni, un viciu şi o obsesie. N-are televizor şi bani, dar nu se plânge. Prima pasiune a lui nea Vucescu e colecţionarea dopurilor din plastic cu care îşi decorează casa. Le strânge de mai bine de trei ani şi dedică ore bune pe zi transformării lor în obiecte utile. Nea Vucescu are la uşă un preş făcut din dopuri de cola. Roşu, deci, să-i aducă noroc. Cea de-a doua pasiune a lui nea Vucescu e Voichiţa, vecina lui, cu care vrea să fie “prieten”. “Păi de ce să fiţi prieteni?”, îl întreb. “Păi ca să ne simţim şi noi bine”, zice, cu subînţeles. Necazul lui e că Voichiţa nu vrea să se … simtă bine cu el. Mă declar nedumerit : “de ce nu vrea?!”. Răspunde oftând : “Păi se supără bărba-su…”. Nea Vucescu e fumător înrăit şi, deşi are o pensie de doar 190 RON, nu se gândeşte să se lase. “Ţigări, pâine şi iaurt, atât îmi trebuie”, spune el, arătând spre pâinea din mâna stângă. De lângă noi, o fetiţă de 5-6 ani o zbugheşte în întâmpinarea părinţilor care tocmai au venit de la serviciu. Îi îmbrăţişează şi îi întreabă ce i-au adus. Află că nimic. Nu se supără. Ca din senin, nea Vucescu îmi zice : “o ţin pe nevastă-mea acasă într-un borcan”. Cred că glumeşte şi mă gândesc să-i ţin isonul : “păi e aşa mare borcanul?! Nu e incomod?”. “Nu, că e moartă…”. Mă blochez pe moment, dar încerc să mă agăţ de ultima speranţă : “A, îi ţineţi cenuşa în borcan!?”. Nu, mă asigură că o ţine “pe ea”. Într-un târziu, tocmai când pusesem mâna pe telefon să sun la OTV, mă lămureşte : “îi ţin poza într-un borcan, da’ aşa zic eu, că e ea…”. Răsuflu uşurat şi mă îndrept către un bătrân care adunase toţi copiii din faţa blocului în jurul lui. “El e nea Răgălie, îmi zice o fată, scrie poezii!”.

            Nea Răgălie e “înţeleptul blocului”. Scrie poezii, pictează şi are caiete întregi cu “de toate” adunate de prin “almanahe”, vorba unui primar de sector. Mă invită la el să-i văd “opera”. Nea Răgălie nu e tocmai un geniu al poeziei, dar e un versificator decent. “Bateţi spre Păunescu”, îi zic. Nu ştie la cine mă refer. “Eu nu citesc poezii. Astea sunt bune că sunt scrise din inimă”. Între două strofe, îmi povesteşte viaţa lui. “Sunt bătrân, dantură n-am / Vederea se duce-ncet / Puterea ce o aveam / Se duce spre-un loc secret”. E născut în ’32. La 11 ani a rămas orfan de ambii părinţi. Tatăl a murit pe front, mama acasă, de inimă rea. Fiind cel mai mare dintre cei trei fraţi, s-a angajat slugă la un boier. Când nea Răgălie ajunge cu povestea pe la adolescenţă, mi se termină memoria telefonului cu care înregistrez. Îi cer s-o mai scurteze… “De necaz şi de trai greu / Mă dusei în birt la “Bran” / Să beau, ca să scap de rău / Şi să uit de-ai mei duşmani”. Lui nea Răgălie i-a plăcut cartea, după cum spune chiar el. Se vede după scrisul corect şi foarte caligrafic. Acum, îi încântă (sau îi plictiseşte, după caz) pe vecini cu poveştile lui din tinereţe. Îi mulţumesc şi plec. Strigă după mine : “Dacă te duci la televiziune, să întrebi dacă pot să-mi iau înapoi averea de dinainte de ’44!”. “Nu mă duc la televiziune, nea Răgălie…”

            Cât mai stau la scară, îmi mai fac câteva cunoştinţe. Prima, un puşti căruia, vrând-nevrând, a trebuit să-i povestesc despre toate jocurile pe computer pe care le am, le-am jucat sau de care am auzit vreodată. Îi place fotbalul, dar nu ţine cu nimeni. “De-acu încolo să ţii cu Craiova”, îi zic. “Bine, da’ să-mi aduci jocuri!”. Altul : Marcel. A fost miner în Valea Jiului. În ’99 şi-a băgat ordonanţa şi a venit în Motru. E pe gustul meu, fan Beatles şi Universitatea Craiova. Mă întreabă ce vreau să scriu. Îi zic că, după ce i-am cunoscut pe toţi, cred că o să fac un reportaj cu un ton optimist. Se bucură. “E greu, dar nici vorbă să fie aici ultimii oameni, cum crede lumea”. “Moşu” este “câinele blocului”. Şi el, ca şi vecinii săi bipezi, pare să fie mulţumit cu ce are. Tânjeşte doar după mângâieri. Oamenii din bloc i le mai oferă câteodată. Iar ei… ei se mângâie unii pe alţii. “Aici suntem toţi o mare familie”, mă asigură Marcel.

           

            Oamenii care trăiesc în căminele de nefamilişti din Motru n-au auzit de fabulospirit, dar au un mod românesc de a privi viaţa : se bucură de micile plăceri ale acesteia şi trec aproape nepăsători peste necazuri. Aş putea spune că sunt chiar fericiţi, în felul lor, chiar dacă, vorba poetului, “viaţa ce aci palpită / e lipsită / de confort occidental”.