Ora 04:35. Am venit din club! Bezmetic! Năuc! Saşiu! Cu urechile ţiuind! Aceleaşi ritmuri… ba nu… acelaşi ritm… repetat la infinit! Am înţeles! M-am prins care-i faza cu „muzica” de club! E muzică pentru oligofreni. Muzică pentru autişti. Două măsuri… Uneori trei… repetate o dată… repetate de două ori… repetate 5 minute de-a rândul… repetate iar şi iar… repetate la nesfârşit! De ce?! Simplu! Pentru ca oligofrenii să poată să danseze. Două mişcări… uneori trei… repetate o dată… de două ori…iar şi iar… la nesfârşit! Ura, eşti clubber! Prima senzaţie pe care crezi că o ai într-un club e cea de „deja-vu”. Ţi se pare! În club trăieşti o senzaţie nouă şi mult mai interesantă : senzaţia de „deja-entendu”. Ţi se pare că te întorci în timp. Faci „loop”-uri mici. Aceleaşi sunete… aceleaşi mişcări… aceleaşi lumini… Viaţa ta devine un disc stricat scratch-uit de un DJ amnezic. Şi toate astea se întâmplă TARE! LA VOLUM MAXIM! Ţi se zgâlţâie neuronii! Şi clubberilor li se zgâlţâie ceva… Pletele… Şuncile… Coaiele… Ţâţele… Nu ştim ce.

          PS – demult, în epoca romantică a house-ului (sau ce e ăsta!?), melodiile aveau o singură strofă de două / patru versuri. Eheeei, trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri! Acum, refrenurile house (şi, prin urmare, cântecele)  sunt formate din interjecţii. Din onomatopee. Nu pot să vă exemplific în scris. Imaginaţi-vă un aurolac răguşit ascuns după o uşă. Alt aurolac (să zicem… TU!) intră pe uşă. Celălalt îl sperie… imaginaţi-vă INTERJECŢIA pe care o foloseşte. Ei bine, ăla e refrenul. O sperietură constipată reluată la nesfârşit. Clubberi, vă rog… MURIŢI! Mulţumesc.