SF-urile astea au o influenţă nefastă asupra mea. În primul rând, mă fac să gândesc. Ce îndrăzneală! Asta ar zice Murphy că e bine („dacă te opreşti să gândeşti, nu uita să te apuci din nou”), dar, sincer vorbind, efortul intelectual e greu, tată, deci nu-i pentru mine! În al doilea rând, mă fac să mă gândesc numai la catastrofe. Poate aşa sunt eu, prăpăstios (pentru băieţii din cartieru’ meu, asta-nseamnă că mi-e frică de prăpăstii). Sau poate ei mă fac să fiu aşa, dar nu cred. Am un coşmar recurent, cred că toţi avem (de fapt SPER că aveţi şi voi, altfel m-aş autosuspecta de probleme la „mansardă”). Îl am de când eram mic, îl mai am şi-acum, da’ parcă mai rar: se face că vine spre mine o planetă. Pe care eu o văd mai întâi mică… ca şi când aş vedea-o la televizor… dar se apropie cu viteză… şi devine din ce în ce mai mare. Şi nu ştiu ce planete visaţi voi, dar, credeţi-mă, aia din coşmarul meu nu e tocmai Pluto. E mare, nene! Nu ştiu ce tâmpenie de vis e ăsta, auzi, să-ţi cadă o planetă-n cap, cert e că, spre finalul coşmarului, e uriaşă, n-o mai cuprind cu privirea, îi văd relieful, îi simt atmosfera lovindu-mă peste faţă. Şi dintotdeauna m-am ofticat că nu reuşesc să văd oameni pe ea. Sau măcar o maimuţă, un câine, un ornitorinc, un patruped acolo…

          Acum ştiu că nu prea are legătură, dar dintotdeauna m-a fascinat într-un mod bolnav (puteţi înlocui cu „m-a îngrozit”) ideea de sfârşit al lumii. Mai ales din punct de vedere astronomic vorbind. Nu de alta, dar lumea asta e destul de mişto şi nu cred că merită un sfârşit de ăsta căcăcios, gen epidemie de nu’ş’ce boală cu transmitere sexuală, terminare a resurselor urmată de o dispariţie lentă a speciei umane, încălzire globală (gândiţi-vă cum va suna atunci un nefericit care zice tare, în public : „uf, mor de cald!”) sau vreun război nuclear (deşi asta ar fi o variantă destul de spectaculoasă, dar cam idioată). Pe de altă parte, dacă nu ne distrugem noi înşine (ceea ce e posibil spre probabil, la cât de nesăbuiţi suntem), cu siguranţă o vor face alţii pentru noi. Prin „alţii” înţelegând, să zicem, un destin nefericit sau o voinţă supremă cinică. Cel mai probabil, va fi ca-n visul meu : va da peste noi ceva mare… un meteorit, o cometă, un asteroid turmentat şi ieşit de pe orbită, mă rog, astea-s detalii, oricum we won’t know what hit us (hihi, amuzant, nu?). Conform specialiştilor, nu e o problemă de „dacă” ci de „când”. Se poate întâmpla mâine (deşi sper că nu, că dup-aia sigur o să ziceţi toţi c-am avut gură spurcată) sau se poate întâmpla peste sute de mii de ani. Li s-a întâmplat şi locatarilor mai vechi, dinozaurii, şi chiar n-a mai rămas niciunu’ să ne spună cum a fost. Ok, dacă obiectul nu va fi suficient de mare, murim noi, oamenii, dup-aia vin alţii mai mândri şi mai frumoşi (ca-n cântec, numai că altă specie), vorbesc despre noi cum vorbim noi despre dinozauri şi toate bune. Dar eu mă gândesc la ceva ce e posibil doar teoretic : dacă Pământul dă peste ceva atât de mare încât forţa impactului îl va dezintegra? Să presupunem, prin absurd, că ar rămâne doar bucăţele minuscule, care nu s-ar mai uni (că teoretic se poate întâmpla şi asta). Ce se va alege de noi atunci? Cine va şti că am trecut pe-aici, prin Univers? Cine va şti că Băsescu a fost certat cu Tăriceanu, că noua, oamenilor, ne plăcea muzica şi ne reproduceam de plăcere, că eram fiinţe ciudate cu pasiuni inexplicabile : jocurile, gadget-urile, pescuitul, viteza… Va fi un spectacol de urmărit cum toate obiectele, toate porcăriile de pe Pământul ăsta, vor pluti liber în spaţiu. Ce va zice despre noi extraterestrul care va descoperi, hălăduind în derivă prin Univers, ceva despre care el va crede că e o mini-farfurie zburătoare şi, când colo, va fi un CD cu manele? Îl va asculta şi îşi va face o părere proastă despre cei care îşi aruncă gunoaiele în spaţiu? Va începe, ca intrat într-o transă, să danseze din buric? Şi dacă nu are buric?! Din ce mai dă el? Dar dacă va găsi un pet de cola? Ce-şi va închipui el că făceau fiinţele alea de demult (noi) cu petul de cola? Va crede că-i o armă? Un WC portabil? Chiar! Va face extraterestrul pipi în pet?! Nu de alta, dar, în cazul ăsta, ar fi mişto ca extraterestrul să se pişe cola (haha, asta da potrivire, nu?). Sau dacă va găsi alien-ul nostru un vibrator? Oare, întrebându-se ce-i ăla, va face precum copiii mici şi-l va băga în gură? Şi dacă începe chiar atunci să vibreze, graţie câmpului magnetic din gura extraterestrului? Va crede că-i periuţă de dinţi? Şi dacă n-are dinţi?! Oare vibratorul acela străvechi îi va învăţa pe extratereştri ce-i aia „muie”? Îi va face să inventeze un nou cuvânt? Ar fi bine, înseamnă că n-am trecut degeaba pe-aici… Dar există şi o perspectivă mai sumbră : dacă nu va găsi nimeni nimic? dacă nu va avea cine să le găsească? şi, mai ales, dacă nu-i va păsa niciunui extraterestru? Dacă extratereştrii există, dar sunt nişte idioţi, nişte ignoranţi pe lângă care maneliştii noştri sunt genii creative, nişte nesimţiţi faţă de care ţăranii noştri (şi da, o spun cu sens peiorativ) au gusturi fine? Dacă vor asculta Beatles şi li se va face rău, şi vor arunca toate casetele în cea mai apropiată gaură neagră? Dacă vor citi Shakespeare şi li se va părea plictisitor şi vor folosi foile pe post de cornete pentru seminţe? Hai că deja mă enervai! Păi să nu-i dai dracu’ de extratereştri? Şi să nu-ţi pară rău că noi nu vom mai fi sau că vom fi fost, vorba unui prieten, „degeaba”?