Scriam deunăzi despre avalanşa de filme tâmpite difuzate la posturile TV româneşti. Nu căutaţi, că nu e pe blog. Dacă vreţi, reiau esenţa: la TV e o avalanşă de filme tâmpite. Punct. Şi totuşi, uneori (rar, ce-i drept), televiziunile româneşti mai greşesc şi mai bagă şi câte-un film bun, de obicei la ore inaccesibile (ceea ce nici nu e rău, că astfel îi protejează pe idioţi de experienţa traumatizantă a vizionării unei capodopere). Cele două filme pe care o să vi le recomand sunt nu numai programate la ore târzii, ci şi în zile nefericite, când tu, scump şi fidel cititor al blogului meu, eşti probabil la Academie, Planet, Roxy, Maxx sau (de ce nu?) la Şobolan. Cu toate astea, eu vi le zic, că nu mă dor buricele degetelor:

          Mâine (vineri) la ora 23 este pe Antena 1 un film al preferatului meu, Quentin Tarantino. Kill Bill Vol. 1 este, probabil, cea mai controversată producţie a regizorului. Deşi în acest film Tarantino îşi etalează din plin măiestria inegalabilă în filmarea scenelor de acţiune, mulţi nu înţeleg menirea acestei pelicule. Nimeni nu trebuie să se aştepte la o acţiune complexă (ca în Pulp Fiction) sau la un scenariu impecabil, în care totul se leagă. Filmul este pur şi simplu un imn închinat de Q.T., un maniac al jocurilor video şi al filmelor cu arte marţiale, pasiunilor lui. Tarantino creează cu bună ştiinţă un scenariu care oscilează între simplist şi absurd. De fapt, scenariul este un simplu pretext pentru festivalul de violenţă stilizată (o temă preferată a regizorului) ce va urma. Luptele sunt total neverosimile (nu de puţine ori veţi avea impresia că vă uitaţi la o comedie, reacţie care a fost, vă asigur, scontată), dar extrem de spectaculoase; sângele ţâşneşte de zeci de ori mai tare (şi mai mult) decât ar fi normal; personajele sunt foarte puţin aprofundate, mânate de o gamă restrânsă emoţii şi trăsături, dar memorabile; iar ritmul este nebunesc. Aşa că, dacă vă veţi uita, deschideţi-vă mintea şi aşezaţi-vă în faţa televizorului ca şi când v-aţi pune într-un roller coaster.

          Sâmbătă, la ora 22:30,  pe (surpriză!) Naţional TV va rula „tăticul” filmelor cu gangsteri. Once Upon a Time in America, capodopera lui Sergio Leone, este cunoscut în România în principal datorită coloanei sonore (la rândul ei memorabilă) compusă de Gheorghe Zamfir. Filmul de 3 ore şi 49 de minute (!) este un adevărat poem cinematografic, care ne spune povestea (întinsă pe nu mai puţin de 5 decenii) a patru prieteni evrei, concentrându-se asupra unuia dintre ei, Noodles (un Robert de Niro în mare vână). Copilăria celor patru, prezentată cu lux de amănunte, vă va impresiona cu siguranţă. Încet, odată cu transformarea copiilor în gangsteri de temut, filmul se transformă şi el. Tonul nostalgic este pus pe planul doi şi filmul devine brutal şi trepidant. În decursul celor aproape 4 ore (în care nu vă veţi plictisi niciun moment), Leone jonglează deseori cu cronologia acţiunii şi locaţiile acesteia. Aşa că ochii cât cepele şi mare atenţie la pauzele de publicitate, că dacă nu reveniţi la momentul oportun, s-ar putea să pierdeţi firul. Şi, ca să citez dintr-un clasic (Dan Diaconescu), „nici nu ştiţi ce pierdeţi!”.