Probabil din dorinţa de a părea cât mai transparentă, Biserica Română a coborât cam mult la cele lumeşti săptămâna aceasta, când s-a intrat pe ultima sută de metri în cursa pentru Patriarhie. Iar asocierea cu sportul nu e deloc întâmplătoare, pentru că ceea ce am văzut la televizor (şi în ziare) în legătură cu subiectul sus-menţionat a părut un amestec ciudat (şi deloc sfânt) între politică şi competiţie sportivă. Vă daţi seama, cele mai de… păcat domenii din România. Mă întreb dacă nu cumva presa românească a vorbit atât de mult despre fotbalişti, patroni, miniştri şi parlamentari încât şi-a dezvoltat un limbaj de lemn propriu din care nu mai poate ieşi.            

          Nici reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ nu sunt mai puţin vinovaţi pentru impresia creată, deoarece au găsit de cuviinţă să permită un show mediatic ieftin după luni de zile de controverse aprinse între BOR şi CNSAS (care i-a acuzat mai de-a dreptu’ sau mai pe ocolite pe toţi candidaţii la postul de patriarh că ar fi fost informatori ai Securităţii). Luni şi marţi, o casă de pariuri online au anunţat chiar şi cotele celor doi candidaţi principali. Favoritul era Bartolomeu Anania (sper să mi se scuze ignorarea titlurilor bisericeşti ale personajelor, nu mă pricep şi nici nu mă interesează), cu o cotă de 1,75, în timp ce mitropolitului Daniel i s-a dat 1,95. Sunt curios dacă Dumnezeu Însuşi a pariat  pe următorul patriarh, deoarece bătălia a fost strânsă şi, în ciuda contextului, nu foarte ortodoxă. Lucru de înţeles, de altfel, ţinând cont că din cei 161 de membri cu drept de vot ai Consiliului Naţional Bisericesc, doar 47 erau ierarhi din Sfântul Sinod, restul fiind mireni, adică politicieni şi alţii. Pe la ora 18, Realitatea TV anunţa mare: “Bartolomeu şi Daniel au intrat în turul 2”. Au urmat transmisii din satele natale ale celor doi candidaţi, unde se adunaseră “susţinătorii acestora”, un grup nu foarte animat de suporteri sexagenari (nici n-aveau steaguri) care stăteau cam nedumeriţi în biserică şi se uitau precum curca-n lemne la camera de filmat. Anunţarea câştigătorului a completat kitsch-ul cum nu se putea mai bine: noul patriarh, Daniel, a venit în faţa puhoiului de ziarişti aflaţi într-o sală de-aia mare, unde se ţin conferinţe de presă. Şi dă-i blitzuri în barbă, şi dă-i reprize de aplauze, de mă aşteptam ca, dintr-un moment în altul, (prea) fericitul câştigător să scoată tricoul negru de prezentare de sub masă şi să arate numărul la camere, dacă nu chiar să facă vreo două-trei jonglerii cu cădelniţa. Declaraţia a fost însă scurtă şi de bun simţ, părintele părăsind rapid sala, vizibil jenat. Au urmat, evident, zeci de talk-show-uri şi ediţii speciale în care au fost invitaţi preoţi, istorici, specialişti şi vreo două-trei vedete aşa, de culoare, care au comentat până hăt, în noapte, rezultatul alegerilor.           

          Deşi nu are foarte mare legătură cu subiectul, nu pot să nu-mi amintesc un citat din romanul “Toamna patriarhului”, de Gabriel Garcia Marquez, în care mama dictatorului spune cu regret : “dacă ştiam c-ajunge preşedinte, îl dădeam la şcoală când era mic”. Nu e o aluzie la noul patriarh, ci mai degrabă la jurnaliştii români, ai căror mame nu cred că i-au dat la şcoală chiar când trebuia…