Cel mai mult îmi place la români cum se bucură. Românii nu se pot bucura singuri. Numiţi-o exaltare, chiar vanitate, dacă vreţi, dar asta e firea lor: dacă e motiv de petrecere, atunci trebuie să ştie toată lumea. Poate pentru că vrem ca prietenii noştri (hai, şi vecinii) să se bucure alături de noi, poate pentru că vrem să vadă oamenii ce bine o ducem (sâc-sâc!). Dar nu vreau să fiu rău. Indiferent care-i sunt motivaţiile, românul se bucură frumos: nemăsurat, zgomotos, amuzant, dezinhibat, bahic, proaspăt, natural. Nu intru-n hore la nunţi pentru că nu ştiu să joc. Dar îmi place să-i văd pe alţii făcând-o. Mă amuză, mă relaxează, mă înveseleşte. Unii prieteni de-ai mei spun despre jucatul pe la nunţi că e un obicei ţărănesc de prost-gust. Nu sunt de acord. O fi el ţărănesc (şi n-o spun ca ei, peiorativ), dar, sincer, când mă uit la hore încerc un sentiment care mi-e din ce în ce mai străin (din păcate): sunt mândru că sunt român. Ţara noastră (şi locuitorii ei) a făcut progrese mici spre inexistente în domenii considerate esenţiale în vremurile noastre, ca educaţia sau civilizaţia. Cu toate astea (sau poate tocmai de aceea), românii au un atu faţă de popoarele vestice: au păstrat emoţia în stare pură; iar când petrec, se pierd într-un soi de abandon delirant.            

          Cel mai mult îmi displace la români cum suferă. Românii nu pot (nici) suferi singuri. Nu ştiu de ce, probabil ei cred că dacă îţi strigi durerea împarţi câte puţin din ea fiecărui om care te aude şi astfel ţi-o diminuezi pe-a ta. Neam de tarabagii, românii îşi expun durerea la fel cum îşi arată fericirea: sus, impertinent, cât mai la vedere. Ritualul înmormântării, acela cu fanfară, bocete, cortegiu, bani aruncaţi la răscruci şi tot tacâmul, îmi provoacă cel mai sincer dezgust. Lipsa demnităţii în faţa tragediilor nu pot s-o iert nimănui. Mă înspăimântă gândul macabru că aş putea să-mi văd rudele apropiate bocind în lada din spate a unei rabe. Dincolo de indecenţa rudelor decedatului, cel mai mult îmi repugnă fanfara şi ritmul acela tărăgănat pe care pariez că-l cunoaşteţi cu toţii. Culmea e că folosirea unei fanfare la înmormântări e un obicei condamnat chiar şi de Biserica Ortodoxă. Citez de pe www.resurse-ortodoxe.ro : “Fanfara la înmormântare este un obicei străin de traditia ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. […] Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită şi puţinul respect ce-l poartă celor decedaţi”. Se spune că marile dureri sunt mute. Eu sunt de acord. Voi?           

          Caragiale spunea: “simţ enorm şi văz monstruos”. Iar Caragiale (laolaltă cu personajele lui) e cel mai român român pe care-l ştiu.