M-am uitat zilele trecute la un film rusesc şi m-am simţit puţin handicapat. În primul rând din cauza limbii în care glăsuiau personajelor, bineînţeles. Mă luminam (a înţelegere) la faţă când auzeam câte un “da” sau un “niet”, ba chiar câte un “şto” (chit că am aflat ulterior că nu înseamnă ceea ce credeam eu). Am avut subtitrare, desigur, dar n-am prea putut să trec peste senzaţia aia paranoică “bă, ăştia mă păcălesc”. În al doilea rând, m-a pus în dificultate profunzimea filmului în toate planurile sale: dialog, imagini, sunet. Mai pe şleau, era un film de ăla la care trebuia să gândesc şi să intepretez. Da’ ce-aveţi cu mine, fraţi ruşi? V-am făcut ceva? Păi cum vă aşteptaţi ca eu, sclav semidoct al Americii (în general) şi al Hollywood-ului (în particular), să reacţionez (bine) la aşa ceva? Ştii, măi, dragă, Tarkovsky, tu că au fost momente în care am uitat să-mi bag popcornu’n gură, chiar dacă o aveam căscată? Ştii că mi s-a trezit Sprite-ul în paharul de pe noptieră? Să-ţi explic. Noi suntem obişnuiţi cu filme de alea digerabile, la care putem să ne mai uităm în punga de floricele ca să căutăm una mai prăjită sau putem să ne pupăm gagica pentru ca, ulterior, când revenim cu privirile pe ecran, să simţim că n-am pierdut nimic. Noi ne pricepem la filme previzibile, în care te aştepţi chiar şi la cele mai neaşteptate răsturnări de situaţie şi în care criminalul nu e niciodata cine ni se sugerează că ar fi, iar noi ştim asta. Filme colorate (ca imagini şi limbaj), cu fete mişto şi băieţi duri, cu focuri de armă şi cascadorii absurde, filme în care aproape că simţim şi vedem cum s-a cheltuit bugetul ala de zeci de milioane de dolari. Tu, Andrei, faci filme bune, dar… oare asta vrem noi de fapt?           

          Şi chiar aşa… cum am ajuns noi sclavii culturii pop? De ce nu mai avem nevoie de subtitrare la filmele în engleză şi nu la alea franţuzeşti? De ce mâncăm la fast-food? De ce mergem la “date”-uri şi “meeting-uri”, niciodată la întâlniri? De ce mâncăm popcorn şi chipsuri, nu alune şi mere? De ce când ne sună telefonul se aude cântând Madonna, nu Edith Piaf? De ce spunem “ok” (în engleză) şi nu “da” (în ruseşte)? De ce-l vedem la televizor pe preşedintele SUA mai des decât îl vedem (în realitate) pe preşedintele de bloc?           

          Ştiţi care cred eu că e răspunsul la toate astea? Pentru că e uşor. Cultura americană e un fel de “touch & go” (sic!), o preiei din zbor rapid, gata de utilizat, nu-ţi trebuie nici măcar cuptor cu microunde. Desigur, când spun “cultură” nu mă gândesc la cine ştie ce obiceiuri şi ocupaţii intelectuale. Ferească Dumnezeu! Aşa-i că ar suna mai bine “brand”? Sau “way of life”? De ce copiem, întrebaţi? Pentru că să fii original e greu. Şi de ce-i copiem taman pe americani? Pentru că ignoranţa e atâââât de plăcută!