Reiau serialul care, din câte-am văzut pe statisticile blogului, se bucură de cel mai mare succes. Aş fi avut multe să vă povestesc, dar fie le-am uitat, fie sunt lucruri prea banale (deşi amuzante) ca să merite să fie povestite. O să mă rezum la trei aventuri mai lungi; răbdaţi-mă, prieteni:

¤ Eram în metrou, fericit. Aveam bara mea. Când eşti în metrou şi nu ai loc să stai jos, o bară sănătoasă e singurul lucru pe care te poţi baza. Mânerele alea nu-s bune nici să te spânzuri cu ele (aviz tâmpiţilor de la Metrorex), dacă te lipeşti de pereţii vagonului rişti să ţi se lipească tot felul de chestii pe cur, iar dacă, în inocenţa ta, îţi imaginezi că te poţi crăcăna suficient de mult încât să-ţi poţi menţine echilibrul în timp ce şoferul metroului calcă maneta la blană între Romană şi Victoriei, te înşeli amarnic şi rişti să pici şi în fund şi de prost. Eu mergeam însă la gară şi îmi găsisem o bară frumoasă, confort 1, în zonă centrală, cu vedere la peron. Mă ţineam de ea cu ambele mâini, ba chiar îmi sprijinisem, posesiv şi prevăzător, genunchiul drept de bara mult-iubită. Pe la Crângaşi, teroare! Se urcă trei babe şi se îndreaptă fix spre bara mea. Încerc să o protejez, să o acopăr, sugestiv, cu propriu-mi corp. Babele – nimic. Se vede treaba că o ochiseră încă din staţie şi n-aveau de gând să renunţe la ea. Aşadar, cedez îndurerat câţiva centimetri de bară pentru a face loc mâinilor grăsanelor, cu degetele cât nişte castraveciori nu muraţi, ci mutanţi. Hoaştele au încercuit preţioasa-mi bară şi pe mine odată cu ea (că, deh, devenisem, în disperarea mea, una cu bara). În nara dreaptă aveam subsuoara cu iz de peşte afumat a Babei nr. 1. Ţâţa uriaşă a Babei nr. 2 îmi viola repetat, la fiecare curbă, urechea stângă, iar Baba nr. 3 mă îmbrăţişase pe la spate, permiţându-mi să-i ghicesc toate structurile anatomice de la gât până la genunchi. Pe deasupra, mai eram silit şi să ascult dialogul neortodox, sub formă de monoloage simultane, al băbăciunilor care, în tot acest timp, se ţineau de bară cu o înverşunare demnă de cauze mai bune. Bănuiesc că dacă ar fi fost pe marginea unei prăpastii şi cineva le-ar fi întins acea bară pentru a scăpa cu viaţă, nici atunci nu ar fi strâns-o mai cu putere. Enervat, incapabil să-mi controlez pornirile animalice, le-am violat… Haha, ce glumă bună! Doar n-aţi crezut-o! Cum dracu’ să le violez?! Păi eu voiam să le pedepsesc sau să le premiez? Reiau: enervat, incapabil să-mi controlez pornirile animalice… mi-am amintit de Bulă şi le-am dat replica: „Dar ce bine vă ţineţi, doamnelor!”. Răspunsul nu a mai venit, aşa că am coborât la Gara de Nord cu sentimentul dureros că, în loc să le violez eu pe babe, îmi violaseră ele bara. Cer Ştirilor de la ora 5 să se autosesizeze! 

¤ Am fost la Steaua – Craiova, în Ghencea, în galeria Craiovei, bineînţeles. Mulţumită forţelor de ordine (că nu degeaba le zice forţe, nu minţi de ordine), am intrat pe stadion prin minutu’ 35, când era deja 1-0 pentru Steaua (scor care-avea să fie şi cel final). Fericiţi, probabil, că în sfârşit am ajuns, jandarmii de pe stadion au găsit de cuviinţă să ne întâmpine cu nişte gaze lacrimogene, de-am început să plângem instant, ca la Surprize-Surprize (ba unii, de la halucinaţii, au fost convinşi că, în loc de jandarmi, îşi văd rudele plecate la omorât în Italia). Dar sunt mândru să vă informez că oltenii nu-şi pierd umorul şi spiritul nici în astfel de situaţii. Drept dovadă, la scurt timp după ce jandarmii îşi folosiseră armamentul lacrimogen din dotare, făcându-ne să ne refugiem cu toţii în susul tribunei ca oile, un berbec care mâncase prea multă fasole cu praz a găsit că este momentul oportun să dea un wind of change, şi pe bună dreptate „of change”, că doar a schimbat imediat mirosul gazelor cu cel de rahat. Reacţiile au fost demne de nişte urmaşi ai lui nea Mărin, de la „bă, tu ar trebui să te angajezi la Jandarmerie” până la strigătul disperat adresat jandarmilor de către un „ultras de nevoie”, care îşi proteja căile respiratorii cu fularul: „Vrem gaze!!! Vă rugăm!”. Nici rezultatul defavorabil nu i-a afectat pe olteni, pentru că, după meci, momentul în care un câine s-a găsit să se cace fix în careul de 16 metri de la Peluza Nord a fost întâmpinat cu o replică ce trăda iluminarea: „ia uite, vere, de ce au ăştia atâta noroc! Şi noi care credeam că de la rugăciunile lu’ Gigi!…” 

¤ Altfel, am văzut azi în metrou o tipă simpatică, mignonă, care ducea în spate husa uriaşă (probabil plină) a unui contrabas (sau, mă rog, care-o fi cel mai mare instrument în formă de vioară, că nu ştiu). Personal, am o mare admiraţie pentru artiste în general şi pentru contrabasiste în special. Îmi imaginez că o femeie care poate struni un contrabas, poate face orice. Imaginaţi-vă, de exemplu, cât de competentă ar fi la cratiţă, că doar se ştie că marii bucătari sunt artişti. Nu am reuşit, însă, să mi-o imaginez pe fata aia frecând cu arcuşu’ coardele (sic!) contrabasului, aşa că am dedus că e vorba de o nouă modă: să-ţi iei rucsac în formă de husă de contrabas, ca să laşi impresia că ai preocupări artistice. Gândiţi-vă, în fond, câte lucruri ar încăpea într-un asemenea rucsac! Ceva mai multe lucruri decât câte ar încăpea într-un contrabas, deci vă daţi seama! Farduri, haine, anticoncepţionale, mai multe umbrele (să se asorteze cu tipurile de ploaie), toată colecţia Paulo Coelho, perii de păr, flecuri de rezervă, fleacuri de rezervă, diferite tipuri de genţi, reviste glossy, oglinzi şi telefoane mobile pentru fiecare reţea existentă. Toate într-un singur rucsac, vă daţi seama?! Nu ştiu dacă pe voi v-am convins, dar eu sunt hotărât să renunţ la sacoşa de rafie în care îmi trimite mama sarmale cu piftii pentru mai practica, mai originala şi mai moderna husă de contrabas.