E ora 04:04 AM. La ora 10 am un curs pentru care ar trebui să fac o temă pe care îmi propusesem s-o fac acum (da, nu vă mai hliziţi, există oameni care-şi propun să facă chestii la 4 dimineaţa, commentaţi?). Din păcate, aşa cum ar zice prostovanu’ ăla de Coelho, întreg Universul (sau, mă rog, poate nu chiar tot, da’ o bună parte din el în mod sigur) complotează ca să mă împiedice pe mine să-mi fac the shitty homework. Fiţi atenţi aici, câte comploturi universale:

1. Tocmai m-am uitat la episodul 3 din Californication. Cunoaşteţi sentimentul de sictir care succede unor momente foarte plăcute, nu? Ai mâncat o ciocolată, ai jucat un fotbal, ţi-ai pus-o, ai ascultat o piesă mişto, ai înjurat o babă care te-a enervat în tramvai, te-ai uitat la Californication, MĂ ROG! Fiecare cu pasiunile lui. Cert e că, odată acţiunea terminată, ai o senzaţie aşa de… miserupeală absolută. Eşti hedonist, eşti plezirist, eşti epicurist (de fapt cred că era „epicurian”, dar am vrut să acopăr ambele variante).  Te doare-n bască, începi să gândeşti la scară mare, îţi dai seama că toate treburile alea nasoale pe care TREBUIE să le faci nu înseamnă nimic, când te gândeşti cât de mare e Universul şi ce bobiţă de rahat eşti tu (cu tot cu îndatoririle tale) în comparaţie, când realizezi că pe Pământ se poartă războaie, se moare de foame, sunt schingiuite animale, se bea bere fără alcool şi se ascultă manele, toate lucruri infinit mai problematice decât nişte prăpădite de ştiri pe care trebuie să le scrii pentru o porcărie de curs şi care mai sunt şi politice pe deasupra.

2. După cum vă amintiţi şi din post-ul cu contractul, eu obişnuiesc să pierd lucruri. Pierd cam tot ce se poate pierde, adică tot ce nu e ataşat de mine sau care nu-mi serveşte ca o utilitate imediată atunci când plec dintr-un anumit loc (că nu mi s-a întâmplat, totuşi, până acum, să plec desculţ dintr-o vizită… bine, bine, s-a mai întâmplat şi asta, dar mi-am dat seama, la un moment dat). Dacă cineva ar dona toate căciulile pe care le-am pierdut eu copiilor din Laponia, ar risca să fie înjurat în cea mai porcoasă laponă de puştii care n-ar avea ce face cu atâtea căciuli. Dacă cineva ar strânge toate umbrelele pe care le-am pierdut eu, ar putea deschide un lanţ de magazine specializat pe umbrele. Dacă un ţigan întreprinzător ar aduna toate cheile pierdute de mine, ar face o sumă frumuşică vânzându-le la fier vechi. Ca să vă exemplific, săptămâna trecută am plecat la meci cu o căciulă şi-o umbrelă şi m-am întors cu capul gol şi cu mâinile-n buzunar (şi cel mai trist e că am pierdut căciula în autobuz, ÎNAINTE de ajunge la meci măcar). Dar nu pierd numai lucruri de astea mărunte. Pierd tot: pierd timpul, pierd pariuri, pierd veri, pierd trenu’, pierd ocazii, uneori mă pierd pe mine însumi. Şi ştiţi care-i ironia sorţii? Că pierd tot, da’ nu găsesc nimic. De unde deduc că vouă nu prea vi se întâmplă, găsi-v-aş portofelul vostru de norocoşi! Ah, îmi cer scuze. Am divagat? Nu-mi fac tema. Nu mai am niciun pix.

POST EDIT – am fost la şcoală. M-am întors fără caiet şi fără pixul colegului de cameră. 😦 Shht!