Îmi iau concediu nemotivat, concediu de la (făcut) nimic. Vă las să citiţi post-uri mai vechi pentru câteva zile şi plec acasă. Simt că săptămâna asta am făcut cam tot ce se putea face în Bucureşti. M-am îmbătat cu prietenii din vin fiert luni, când afară erau (cred) mai puţin de 0 grade; marţi am fost la Dakino cu colegii şi am văzut-o pe Angelina Jolie dezbracată (de)şi destul de… animată (în filmul Beowulf, aviz amatorilor); iar miercuri (ieri) am jucat un tenis cu piciorul cu băieţii, după care, tot sorbind din nişte beri şi uitându-mă la tv, mi-am amintit de ce-mi place fotbalul atât şi cum ar trebui să arate el, de fapt: croaţii i-au bătut pe englezi chiar la ei acasă, chiar la fotbal acasă, aş zice, deşi foştii iugoslavi erau deja calificaţi. Au făcut-o pentru banii ruşilor, spun mulţi, eu spun că au făcut-o pentru onoare şi pentru fotbal. Mi-am promis aseară că o să merg în Pula croaţilor cât voi putea de curând şi-i voi felicita pe toţi în croata mea de baltă pentru ceea ce au demonstrat unsprezece compatrioţi de-ai lor pe terenul de fotbal.

          Au fost trei zile cât o săptămână, aşa că trebuie să o tai repede la Motru şi să mă bucur de încă vreo trei (am scăzut drumul) în care: mă voi plimba cu maşina mult şi repede (cine vine cu mine?), voi juca fotbal la sală cu nişte copii care ne bat tot timpul, voi mai sta la câte o bere cu prieteni vechi, o să mă joc cu Bubu şi-o să-l consolez pentru pierderea lui, merg la Miss Boboc să văd ce s-a mai ales din liceul unde ne simţeam noi atât de bine, mă duc pe la superba mea ţară (sic!) să fac pregătiri de Revelion şi, în fine, mă mai uit şi eu noaptea la nişte stele, că aici, în Bucureştiul ăsta poluat, n-am văzut o stea de când am fost la meciul Craiovei în Ghencea (şi-atunci am văzut una de tot rahatul).

          Plec şi sunt convins că nu plânge nimeni. Şi nici n-ar trebui. Până ne revedem, v-aş sfătui să râdeţi… Râdeţi mult şi bine, că există întotdeauna posibilitatea ca mâine să fie mai rău!