Azi m-am hotărît să arunc ceva foarte vechi, ceva ce-am purtat ani de zile cu mine şi cu care mă obişnuisem într-atît încît aproape că devenise o bucăţică din mine. Era o chestie mică, lucioasă, şi mă ajuta mult: de fiecare dată cînd aveam vreo problemă sau, dimpotrivă, cînd îmi plăcea ceva ce nu puteam împărtăşi cu altcineva, o scoteam din buzunar şi-i spuneam. Ştiu, eram nebun. Dar aş fi făcut orice ca să n-o pierd sau să nu i se întîmple nimic rău. De ce o arunc acum? Pentru că, de fiecare dată cînd o scoteam din buzunar, mă înţepa în deget şi mă durea rău, cum mă durea cînd îmi lua doctorul sînge din deget pentru analize, cînd eram mic. Oricum aş fi scos-o, de oriunde aş fi apucat-o, tot mă înţepa şi, pe moment, mă enerva îngrozitor. La început m-am gîndit că e vina mea, pe urmă că e o tîmpenie să mă supăr, apoi c-ar trebui să trec cu vederea. Azi n-am mai putut. Am mers pe un pod şi am aruncat-o cît am putut de departe în Dâmboviţa. Mîine n-o să mai ştiu nimic de singurul lucru pe care l-am purtat cu mine pe oriunde am fost. Poate o să fie în Dunăre, poate în Marea Neagră, poate într-o mare de prin Turcia. Sau poate a rămas acolo, pe fundul Dîmboviţei, aşteptîndu-mă să o ridic şi să o pun iar în buzunar. Dacă aş fi poet sau ghicitor şarlatan, aş zice că s-ar putea întîmpla aşa. Dar nu sunt. Mă gîndesc doar dacă sunt mai trist decît a fost Amelie, atunci cînd şi-a aruncat peştişorul în rîu. Şi cred că sunt.

(asta dacă vi se părea că-s prea fericit în postul precedent) 🙂