Tocmai cînd credeam că nici un film de anu’ ăsta nu mă va mai face să rîd atît de mult şi de tare ca Superbad, a apărut (pe harddisk-ul meu) Shoot’em Up, un film pentru dezinhibaţii cu coaie (categorie unde pot intra şi fete şi nu neapărat toţi băieţii), dar şi pentru oamenii cu un simţ al umorului suficient de dezvoltat încît să nu pretindă scenarii beton şi scene realiste atunci cînd nu e cazul. Dacă aveţi, deci, prejudecăţi de astea minore gen „un tip nu poate să omoare zeci de oameni cu un morcov” sau „un bebeluş nu ar trebui lăsat pe jos lîngă WC-ul unei băi dintr-un bar în timp ce dădaca lui de ocazie îi mătrăşeşte pe răufăcători”, mai bine nu vă uitaţi la ăsta. Dacă vreţi însă să vedeţi un regizor (surprinzătorul Michael Davis) care-l face pe Tarantino să pară un tip timid şi conformist, trebuie neapărat să vă delectaţi ochii şi nevoia perversă de violenţă cu un film în care s-ar putea să număraţi mai multe focuri de armă decît replici. Iar asta în condiţiile în care replicile nu sunt nici puţine, nici de umplutură. Ce ziceţi de „Do you know why a gun is better than a wife?” „No” „You can put a silencer on a gun„? Sau de o scenă în care personajul lui Clive Owen, durul absolut, descoperă că are prea puţini bani în buzunar pentru arsenalul (huo, Steaua!) pe care vrea să-l achiziţioneze, aşa că încearcă să cumpere gloanţe cu bonuri de masă?

          Desigur, veţi întîlni mulţi papagali (de genul redactorilor de la Time Out Bucureşti) care vă vor spune, pe un ton de critic de film trecut prin multe (capodopere), că Shoot’em Up e o porcărie. Nu-i credeţi, ăia sunt genul de oameni care au plîns la Titanic şi s-au masturbat la Brokeback Mountain (sau invers). Voi uitaţi-vă la Shoot’em Up; e ca şi cînd te-ai da într-un roller-coaster în timp ce asculţi cele mai bune poante din Seinfeld la căşti.