Azi eram la serviciu (ba chiar sunt, încă!) şi am simţit nevoia să beau (o) cafea. Mă întreb DE UNDE am ştiut eu că de cafea am nevoie, cum am identificat această necesitate din moment ce eu NU BEAU CAFEA. Mă întreb degeaba. că nu ştiu. Cert e că am băut şi acum, cum le mărturiseam şi colegilor pe grup într-un acces dureros de sinceritate, sunt ca o veveriţă cu un ardei iute în cur. Exact ca personajul ăla din „Over the Hedge” care bea cafea, îl ştiţi, era tata, bă! Pentru că eu oricum sunt hiperactiv şi după 3 nopţi de nesomn, vă daţi seama acum?!

Păi vă zic eu, dacă nu vă daţi seama: în afară de faptul că simt o pornire, pe care mi-o înfrînez cu greu, de a lua monitorul în braţe şi a alerga prin redacţie de nebun, mai am un simptom: toate lucrurile care mă enervau înainte mă enervează acum de … ocafea ori mai mult. De exemplu, chestiile la modă, că asta-mi veni. Mai precis – muzica şi filmele la modă. Pentru toţi fraierii care CRED că aceste două domenii au ceva în comun cu moda: N-AU! Că-i artă, bă! Iar arta şi moda sunt ca Steven Segal (sau cum se scrie?) şi actoria.

Deci… Prison Break. Toată lumea se uită la Prison Break. Căcat. Eu am înţeles din titlu ce se întîmplă. E cu unii care vor să evadeze dintr-o închisoare. Şi e american, deci reuşesc. Gata! Mă bucur pentru ei, nu trebuie să-i văd săpînd tuneluri cu linguriţa de cafea (aaaaarrrgh!) de-a lungul a cinci serii a cîte n-şpe episoade. Cine se uită la Prison Break? Fetele cărora le plac bărbaţii cu fruntea de două degete (emană inteligenţă prin toate ridurile) şi care n-au destulă fantezie încît să se masturbeze (sau ce fac ele cînd se gîndesc la tipi mişto, mă rog) uitîndu-se la o poză a individului. Şi se mai uită băieţii care gustă filmele de acţiune de doi lei cincizeci şi pentru care filme artistice de referinţă despre evadări (Contele de Monte Cristo, The Shawshank Redemption) sunt prea finuţe şi arată prea puţine contacte sexuale anale explicite (ah, ce clişeu de rahat, puşcăriaşi care se fut în cur!).

Apoi e muzica asta nouă. Doamne, ce muzică pentru retardaţi! Ba mai mult, cîntată de retardaţi! Voi l-aţi văzut pe 50 Cent ăla?! Ăla e reptilă, bă, tată! Aşa privire golită de orice urmă de inteligenţă sau sentiment n-am văzut de cînd sunt! Bag mîna (şi chiar şi altceva, mai preţios) în foc că ăla a petrecut ani buni spitalizat la trilulilu. Sau melodia mulatrei ăleia cu faţă de australopitecă ce a descoperit un zăcămînt de colagen şi l-a băgat pe tot în buze. Riana (cu un H pe-acolo pe undeva)! Ştiţi refrenul? „Umbrelaaa-ela-ela-ela-ee-ee-eee-eee-aaa-aaa-aaa”. That scares the shit out of me! Cînd o aud mi-o şi imaginez pe aia dîndu-se cu capul de un geam pîna cade în nesimţire (nu că n-ar fi fost pîna atunci). Sau mai e una cu „i got it from my mama (de N ori)” cîntată de nişte echivalente umane ale femelelor de papagal. Şi mai e unu’ Timberland. Şi altu’ Timbaland. Şi altu’ Timberlake. Bă, Justine, dacă citeşti cumva blogul ăsta, bă… mă piş pe tine şi pe fanii tăi! Ai notat, sper, că nu ştiu dacă mă pot pişa în Times New Roman.

POST EDIT – mă autosesizez în urma comment-ului Andreei, pe care-l puteţi citi şi voi mai jos. Am verificat din trei surse (a.k.a. site-uri) informaţia conform căreia Wentworth Miller, bărbatul fatal din Prison Break, este, de fapt, o femeie fatală, în viaţa privată. Şi se cam confirmă. Îmi revizuiesc puţin teoria, aşadar: de fapt, BĂIEŢII se uită la Prison Break ca să se masturbeze şi FETELE pentru că le plac filmele de acţiune proaste, cu fetiţe cu puţă.