M-am hotărît ca, începînd de azi, să numesc mall-ul de la Eroii Revoluţiei „mall-ul săracului”. Nu de alta, dar e mai gol ca piaţa Crîngaşi într-o zi de dumincă. Cel mai mişto e să mergi acolo la film, la Cityplex. E foarte probabil să asişti la peliculă într-o atmosferă intimă, alături de maxim 8-9 persoane. Dacă te duci şi la un film documentar, care, pe deasupra, mai e şi românesc (cum am făcut-o eu şi Irina aseară), ai toate şansele să te simţi ca acasă, doar că în faţa unui televizor mult mai mare. Cu 2 minute înainte de începera filmului eram doar noi doi în sală şi deja ne puneam problema aplicării codului bunelor maniere în acele condiţii. Oare trebuie să-l salutăm pe cel care proiectează filmul iar, la final, să-i mulţumim şi să-l asigurăm, politicos, că vom mai trece să-l vizităm? Oare trebuie să ne descălţăm la intrare? Am scăpat de dileme după ce sala s-a mai populat cu încă patru persoane, venite tîrziu, după generic, ori din greşeală ori, poate, pentru că le prinsese ploaia pe drum şi n-aveau unde să se adăpostească.

          Filmul („Cold Waves„) a fost bun, poate şi pentru că a plecat de la un subiect bun: istoria postului de radio „Europa Liberă”, o oază de speranţă a milioanelor de români aflaţi sub dictatură, speranţă aflată, ce-i drept, la mii de kilometri depărtare, într-o clădire din Munchen. Un documentar apropiat oarecum de cele ale lui Michael Moore, nu doar informativ, ci deseori emoţionant şi, pe alocuri, cu umor şi suspans. Dar, chiar dacă tema era nouă şi abordarea suficient de originală, am ieşit din sală (pentru a cîta oară?!) cu impresia că am văzut încă un film românesc despre revoluţie.

          Dar departe de mine gîndul că filmele despre revoluţia din ’89 sunt plictisitoare. Mai mult, le găsesc fascinante, pentru că vorbesc despre o perioadă care, pentru mine, se situează undeva la graniţa dintre istorie, amintire şi imaginar. Deşi aveam doar 4 ani, îmi amintesc şi acum, cu destul de multă precizie, două lucruri întîmplate în zilele acelea. Nu cred că un copil de vîrsta aceea ar fi putut înţelege ce se întîmpla, dar cred că ar putea deduce că asistă la evenimente extraordinare din purtarea părinţilor sau a altor apropiaţi. Îmi amintesc, aşadar, că eram la bunică-mea (unde stăteam cît timp ai mei erau la serviciu), cînd pe uşă a intrat tata, extrem de precipitat, spunînd, ca un răspuns la o întrebare pe care nu mai ştiu dacă am apucat să i-o punem: „s-au urcat ăştia pe blocuri şi au început să tragă în oameni!”. Aceste cuvinte, cît am înţeles eu din ele, asociate cu purtarea tatei, m-au speriat de-a binelea, dovadă că mi le amintesc şi acum. Nu ştiam eu cine sunt „ăştia”, ce caută pe blocuri şi ce au cu „oamenii” (de altfel, nu ştiu nici acum), dar am înţeles că se întîmplă ceva grav. Următoarea amintire e din sufrageria apartamentului nostru, noaptea, cînd ne înghesuiam toţi trei pe canapea (mie îmi era, probabil, frică să dorm singur) şi ne uitam la televizor. Iar la televizor era un întuneric brăzdat de flash-uri galbene care făceau ca gloanţele, adică exact cum făceam eu cînd mă jucam cu soldăţeii mei verzi (exact ca ăia din Toy Story!) şi încercam să imit zgomotul luptei cu un şuierat prelung. Sunt fără îndoială cele mai vechi amintiri ale mele, iar pregnanţa lor mă face, mai mult ca orice film despre Revoluţie, să înţeleg cît de importante au fost acele zile pentru români şi cît noroc am avut că nu m-am născut cu 20 de ani înainte.

PS – dacă aveţi şi voi amintiri atît de vechi, vă invit să le împărtăşiţi. Eu, în afară de astea, nu-mi mai amintesc din acea perioadă decît mirosuri. Dar despre ele într-un post viitor…