Dacă mă întreabă cineva cu ce mă mîndresc sau dacă ar fi cineva suficient de inconştient încît să mă pună să mă laud cu ceva, cu siguranţă i-aş vorbi despre visele mele. Am nişte vise foarte cool. Nu cred că a ieşit vreodată ceva mai bun din mîna sau, mă rog, din mintea mea. Chiar şi coşmarurile (care sunt simţitor mai numeroase decît visele frumoase) sunt marfă. Sunt convins că şi voi vă treziţi uneori în mijlocul unui vis foarte frumos, apoi încercaţi să vă culcaţi imediat, doar-doar veţi reuşi să reluaţi visul de unde a rămas. Probabil că vă şi reuşeşte manevra cîteodată. Ei bine, eu visez atît de mişto încît chiar şi cînd mă trezesc în mijlocul unui coşmar mă culc repede la loc, să văd cum se termină. Că e vis romantic, comic, de groază sau chiar ud, trebuie neapărat să văd finalul. Pentru că eu visez filme. Şi am vise-filme cu buget căcălău, băi, tată! Explozii, urmăriri, suspans, futaiuri, flash-back-uri, efecte speciale, răsturnări de situaţie, tehnologie de ultimă oră, femei mişto, tragedii, figuranţi mulţi (zici că-s turcii pe vremea lu’ Ştefan), zeci de camere video, you name it and my dreams have it!  Am nişte scenarii onirice atît de spectaculoase şi imprevizibile încît cu siguranţă i-aş face invidioşi pe Tarantino, Spielberg, Lynch sau Kaufman. Cel mai des visez sfîrşitul lumii. Am visat atîtea variante de apocalipsă încît nicio naşpetitudine (da, e ora 3 AM şi n-am găsit alt cuvînt, comentaţi!?) în urma căreia specia noastră poate fi rasă complet de pe Pămînt nu ar fi o surpriză pentru mine. Cînd mai apare un film despre sfîrşitul lumii casc plictisit şi spun „mda, îl ştiu şi pe ăsta…”. Odată am visat că se înfundaseră toate canalizările din lume şi omenirea a sfîrşit înecată în urină şi excremente, deci vă daţi seama… Chuck Norris însuşi a venit în ajutor, a vrut să dea un exemplu, s-a suit pe un munte şi a jurat solemn că nu se va mai căca niciodată (ca să nu polueze şi mai mult Pămîntul şi aşa acoperit de rahat), dar a sfîrşit tragic, cu crampe la stomac. Bruce Willis s-a angajat şi el vidanjor, a construit o unealtă gigantică cu care putea strînge mii de tone de rahat şi s-a luptat zile în şir cu inamicul nemilos. Zadarnic, a murit de sete şi de inimă rea. Guru Bivolaru, de la MISA, a fost ultimul om rămas pe Pămînt. Şi a băut şi s-a ospătat, pînă a murit şi el de huzur şi plictiseală. Spuneţi voi, un asemenea scenariu nu ar bate Armageddon la curu’ gol?

          Păcat că rareori îmi pot rememora complet visele. Mai mult, n-aş fi niciodată în stare să-mi imaginez, treaz fiind, chestiile pe care le văd în vis. De altfel, se spune că visele sunt un fel de sumă a tuturor dejecţiilor adunate de noi în decursul zilei în subconştient*. E o ironie a sorţii că tînjesc tocmai după acele mizerii? Poate că sufăr de o boală care îmi schimbă zona normală, creativă, a creierului cu cea de dejecţii. Poate că eu, de fapt, sunt treaz doar cînd visez. Poate că toate chestiile astea care se întîmplă în ceea ce eu percep ca fiind realitate sunt de fapt nişte vise mai frumoase sau mai urîte şi nişte glume mai bune sau mai proaste. Şi asta ar explica într-adevăr multe…

* în aceste condiţii pare o tîmpenie să mă laud cu ele, dar fiecare cu ce are, deh 🙂