Kamikaze (tradus: „vînt divin”) erau piloţii ăia japonezi cam tîmpiţi şi foarte sinucigaşi care îşi prăbuşeau intenţionat avioanele „ţintind”, de obicei, vase militare ale Aliaţilor, mizînd astfel pe daune mai mari aduse acestora (eventual să le scufunde) decît prin atacuri cu arme convenţionale.

          Vă puteţi închipui vreo meserie mai naşpa ca asta? Cum ar arăta o zi din viaţa unui kamikaze? Se scoală kamikaze-ul dimineaţa, îşi bea sake-ul cu fulgi de porumb, îşi mănîncă orezul fără lapte (că laptele i-l ascunde nevastă-sa, să nu-l irosească, că kamikaze-ul nu are nevoie de calciu şi, în principiu, nu-i trebuie o sănătate de fier) şi se pregăteşte să plece la serviciu. Acum îmi imaginez că „serviciul” era compus, la kamikaze, din două perioade esenţiale: cea de antrenamente (care putea dura zile sau luni) şi cea de lucru propriu-zis (care dura cîteva ore, în cazul unui kamikaze bun şi priceput în ceea ce făcea). Cînd îl vedea mîncîndu-şi abătut orezul în bucătărie, nevasta îl întreba pe kamikaze: „ce-ai, dragă, ţi s-au înecat vapoarele?”. Kamikaze-ul nu gusta gluma (doar orezul) şi continua să tacă. Nevastă-sa, din ce în ce mai iritată, neştiind dacă începea lucrul în ziua respectivă sau era încă în perioada de probă, cerea lămuriri: „Zi, dragă, te duci tot la antrenamente sau azi e ziua de serviciu? Că, dacă e azi, aş fi vrut să te rog să nu-ţi iei şi tu cămaşa aia bună, de la Dragonul Roşu; mai bine ia-o pe aia cu gaură în dreptul burţii, rămasă de la tata mare după ce şi-a făcut harakiri, şi las-o pe-a bună lu’ ăsta micu’, că s-o termina războiul şi o vrea şi el să se ducă la o discotecă în Hiroshima, că ştii că-şi doreşte de mult să ajungă…” K. (kamikaze-ul, nu ăla al lu’ Kafka) n-o băga în seamă, îşi lua cămaşa cea bună (semn că şi azi se antrena) şi pleca.

          Unde se ducea kamikaze-ul? La Şcoala de Kamikaze, desigur. Şcoala de Kamikaze era pe vremea aia un fel de „profesională” unde intrau automat cei care nu luau nota 5 la examenul pentru Şcoala de Piloţi. Examenul avea o probă teoretică (cu întrebări de genul: „ce faci dacă eşti la volanul avionului şi te enervează un alt participant la trafic?  a) îl ignori  b) îl claxonezi  c) îl bombardezi  d) dai cu avionul peste el„) şi una practică, pe simulator, în care li se cerea să aterizeze cu un avion. Cei care aterizau oricum altfel decît pe roţi, la orizontală, erau trecuţi automat la Şcoala Profesională de Kamikaze. Să nu credeţi însă că la Şcoala de Kamikaze nu aveau simulatoare! Ba chiar aveau foarte multe, dat fiind şi faptul că un examen practic la acest tip de şcoală s-ar fi putut dovedi ineficient. Ştiţi jocurile alea clasice cu avioane (sau nu numai cu avioane) în care dacă te prăbuşeşti cu avionul, eşti împuşcat, cazi într-o groapă, mănînci ciuperci otrăvitoare, te îneci cu batonul energizant etc. îţi apare un mesaj „You’re dead. GAME OVER„? Ei bine, tot cam aşa e şi la simulatoarele de la Şcoala de Kamikaze, doar că acolo, dacă te prăbuşeşti, îţi apare mesajul „Congratulations, you’re dead! YOU WON„, apoi se aud aplauze prelungite. Cîteodată, la cursurile teoretice, cîte un elev mai patriot răbufneşte, vrînd să-şi demonstreze dragostea pentru ţară: „eu AŞ TRĂI pentru ţara mea!” Iar colegii curajosului, admirativ: „Uuuu!!!”. Cam aşa decurge o zi din viaţa unui elev al Şcolii de Kamikaze. După cursuri, K. şi colegii lui ies la o bere în care mai vorbesc de serviciu („Bă, tu cîte prăbuşiri reuşite ai avut azi?”) sau se plîng de necazuri banale, pe care le are orice om, nu neapărat un kamikaze („Nenorociţii ăia de la bancă nu au vrut să-mi facă un credit pe două luni!” sau „Sper să nu fiu de serviciu weekend-ul viitor, că i-am promis neveste-mii că o scot la un sushi„).

          În fine, vine ziua cea mare, cea în care un kamikaze trebuie să-şi facă datoria. Poate sunteţi tentaţi să credeţi că numai piloţii proşti erau făcuţi kamikaze. Ei bine, probabil aţi avea dreptate. Nu era însă chiar atît de simplu pe cît credeţi (şi acum vorbesc serios). Pentru că ne-a învăţat pe noi profu’ de Jurnalism şi terorism că nu trebuia să intri cu avionul perpendicular în nava inamică, pentru că erau şanse mai mici ca aceasta să se scufunde. Atacul trebuia să fie razant, la nivelul apei, astfel încît daunele să fie produse la nivelul liniei de plutire a navei. De aceea, se mai întîmpla ca avionul kamikaze-ului să „aterizeze” direct pe puntea navei, să nu explodeze, şi kamikaze-ul să scape cu viaţă. Vă daţi seama cît de nepriceput trebuie să fie un kamikaze care trăieşte? Imaginaţi-vă cum reacţiona superiorul care-l vedea întorcîndu-se din misiune pe jos, fără avion: „Nu ţi-e ruşine, incompetentule?! Tu nici să mori nu eşti în stare?! Ai ratat, zici?! Lasă că-ţi arăt eu! Data viitoare te legăm fedeleş de un avion kamikaze teleghidat, să te înveţi minte!” La care unu’ de lîngă el: „Păi, ce, şefu’, avem şi din astea?!” Iar şeful, aparte: „Ssst! Taci, boule! Avem, da’ sunt prea scumpe şi se mai întîmplă să li se strice telecomanda, că-i made in China, şi să ne cadă tot nouă în cap. Şi oricum, de obicei, sunt construite pe vapor, deci îţi dai seama…” Şi tocmai pentru că unii kamikaze ratau, japonezii au început, spre sfîrşitul războiului, să facă avioane pentru kamikaze cu două locuri, şi pentru copilot, foarte necesar în cazurile nefericite în care pilotul trăia. Noroc* că le-a fost întreruptă producţia de americani, care le-au aruncat două bombe atomice în cap, au omorît vr’o sută de mii şi i-au calmat. Vă daţi seama, băi, americanilor, ce s-ar fi întîmplat dacă toţi ăia 100.000 mureau cu demnitate, în atacuri kamikaze?

* – eram ironic, evident, nu e nici un noroc că sunt americanii proşti.