catel.jpgempty-plate.jpg

Am fost la o prezentare de modă într-un club kitchos (deci) de fiţe. Mîncasem destul de bine înainte, dar, după două ore în care prin faţa mea s-au perindat nişte manechine anorexice mai uşoare decît o problemă de clasa a patra, mi s-a făcut o foame de ziceai că-s moldovean pe tren sau Labiş la „vînătoarea foametei în munţii Carpaţi”. Neştiind dacă mai e deschis la fast food-ul de lîngă casă, îmi iau un rahat de sendviş de la un tonomat-de-ăla-nasol-cu-mîncare-şi-suc de la metrou. Muşc puţin din el. Nu-mi place. Nu-i nimic, caaaalm… sunt o apă lină… sunt un vîrf de munte… Îl împachetez frumos la loc, hotărît să-l dau primului căţel pe care-l întîlnesc în drum spre casă. Ajung la Eroii Revoluţiei. Pe treptele de la metrou – un cerşetor. Mă priveşte pierdut, dar plin de speranţă; pielea lui neagră se îmbujorează un pic, curul tocit de la atîta stat pe trepte sau aiurea dă se mişte, mîna întinsă capătă un tremur impercetibil, de labă uşoară. Iau sendvişul şi… îl trec în mîna cealaltă. LA MUNCĂ, DĂ-TE DRACU’, NU LA ÎNTINS MÎNA DUPĂ SENDVIŞURI! Fast Food-ul e deschis, că doar e non-stop (uitasem, bou ce sunt!). Îmi iau o pulpă la rotisor. „La pachet, vă rog! Nu, n-o încălziţi, dă-o dracu’!” (a doua parte am zis-o în gînd, oricum n-avea de gînd să o încălzească). Iau pulpa împachetată neglijent şi mă îndrept spre staţia de tramvai. Uite şi cîinele. I shall call you… Richard al III-lea! Richard (foto 1) e frumos, o corcitură de tekel, doar că ceva mai solid şi cu capul mai mare. Îi dau sendvişul de la metrou. Îl înghite aproape nemestecat. Pîine Graham, preferata lui. Mă urmăreşte înspre staţia de tramvai. Se gudură în timp ce priveşte cu subînţeles la farfuria în care se afla pulpa de pui. E simpatic, ce-ar fi să mănînc eu pulpa chiar acolo, pe loc, şi să-i dau lui oasele, că şi-aşa se împut acasă în coşul de gunoi? Ah, dar e lume în staţie, nu se cade să-mi bag deştele în pulpă în faţa lor! Lasă că îi dau jumate şi mănînc eu acasă cealaltă jumătate. Rup partea cu cotoiul şi i-o arunc. O înghite şi pe aia. Morţii mă-sii de tramvai, că nu mai vine. Gata, Richy, tată! Nu-ţi mai dau, că mi-e foame şi mie! Richard (se face că) nu înţelege. Insistă. Băi, am zis nu! Scînceşte şi dă de două ori din codiţă. Gata, m-a convins. De data asta însă trebuie să gust şi eu (măcar) din pulpa de 5 lei. O despachetez şi încep să mănînc politicos, cu mîna cu care-l mîngîiasem pe Richard, cu toţi oamenii ăia din jurul meu privindu-mă. Mi se rupe cum se rupe carnea aia cam sleită de pe os. Îi mai las şi lui Richard nişte carne, să nu spună că nu-s băiat gigea. Iau din farfurie şi restul de pulpă şi i-l aşez în faţă. Vine tramvaiul, împachetez din nou farfuria goală; bănuiesc că un gentleman care îşi mănîncă friptura cu mîna în staţia de tramvai şi-ar pierde toată prestanţa dacă ar arunca farfuria de unică folosinţă pe jos. Urc în tramvai şi-i fac o poză farfuriei goale (foto 2), că poate nu mă credeţi. Mi-e foame!