Încă de pe vremea cînd era captiv într-un loc umed şi întunecos, un loc uitat de lume, aflat ceva mai la deal de pizda mă-sii, Mirel a ştiut că el este special. Uter, căci aşa se numea localitatea în care Mirel se simţea ca un Gulliver uriaş în Ţara Pitică, era un aşezămînt trist, fără oglinzi şi nevizitat niciodată de nimeni care ar fi putut aprecia un fetus chipeş şi sănătos. Apariţia primei excrescenţe pe corpul lui a cărui netezime o iubise pînă atunci ca pe un semn de perfecţiune pură i-a cauzat lui Mirel prima depresie din viaţă, fie ea şi intrauterină. Mirel n-avea să regrete ulterior că nimeni nu uitase în încăpere vreun obiect tăios cu care s-ar fi putut descotorosi de hidoşenia aceea apărută între picioare; nu de alta, dar Mirel avea să facă, ceva mai tîrziu, din excrescenţă, o unealtă pentru satisfacerea căreia avea să-şi dedice întreaga existenţă. Rarele vizite la ecograf ale Floarei, viitoarea mamă a viitorului Mirel, o femeie simplă din Găeşti, erau aşteptate cu înfrigurare de copilul nenăscut, fiind singurele momente în care îşi putea pune în valoare aspectul fizic armonios, un aspect deloc (de) neglijat, de altfel. Încă de cînd îi auzea vocea doctorului-ecograf din Piteşti spunîndu-i politicos maică-sii „Ah, Floareo, ce te-aş mai fute o dată dacă n-ai fi borţoasă!”, Mirel începea să se pregătească de primele shooting-uri ale carierei sale. Se întorcea cu faţa spre locul în care ştia că urma să se afle camera (de fapt, el se ghida după curentul care trebuia să-l tragă jos, la tălpi), făcea tot posibilul să-şi ţină ochii deschişi şi îşi ascundea cu grijă cordonul ombilical după piciorul drept. Acest furtun dizgraţios prin care Mirel primea zilnic proteine, glucide, vodcă şi fum de ţigară era, de altfel, principalul lui complex, aşa că, atunci cînd a simţit că e cazul să se îndrepte spre lumină şi să părăsească haznaua aia confort 3, Mirel s-a decis să se descotorosească atît de el cît şi de placenta aia scîrboasă. Încă nu se ştie cum le-a rupt pe amîndouă, se ştie însă că a cam greşit data propriei livrări, aşa că Mirel a suferit de foame vreo cîteva zile, pînă cînd a auzit cuvintele magice „Îi văd capul„, cuvinte rostite, pare-se, de două palme uriaşe îmbrăcate în alb care îi violau spaţiul intim al propriei locuinţe într-un mod cu totul revoltător.

Cînd a ieşit din pizda mă-sii, curat, îngrijit şi cu buricul gata înnodat, Mirel n-a făcut „Uaaaaa!”, ca orice nou-născut mediocru, ci a scos un îndelung studiat „Ulalaaaa!”, apoi a adoptat o mină gravă, cu o privire absent-misterioasă, că cine ştie dacă nu cumva i se făcea vreo poză chiar atunci sau poate era chiar în direct la TV, că a auzit el că reality-show-urile au ajuns departe. Dar despre toate astea, plus primii ani de viaţă ai micului Mirel, într-un episod viitor…