Să fi tot fost pe la doi ani… Tata mă arunca în sus, la ciori. „Na, cioară!”, aş putea să jur că-mi amintesc cum striga. Aşa cum îmi amintesc senzaţia aia mişto de gol în stomac pe care aveam s-o retrăiesc la aceeaşi intensitate abia mult mai tîrziu, după vreo 7 ani, într-un roller-coaster din Mamaia, atît de şubred că aş putea paria că în zilele cu vînt puternic îl împachetau şi-l băgau într-o cutie jerpelită de carton, ca pe un lego depăşit de vreme. Ca să revin, deci, aş putea spune că „cioara” şi „adrenalina” au fost, dacă nu primele cuvinte pe care le-am învăţat, cu siguranţă primele noţiuni pe care le-am înţeles. Deci cioara zboară, se simte bine, trăieşte visul omului originar, pe care a încercat deunăzi să-l pună în practică un individ Icar, precursorul Boeing-ului, fără succes. Cît despre adrenalină şi „living the dream”, însă, Icar – Cioara 1-0, păcat de el că a murit, deci hai să-l facem meci egal. La 2 ani eram ca o cioară care zbura spre tavan, aşadar, şi nici acum, 21 de ani mai tîrziu, nu sunt foarte alb, ba pot să ating şi tavanul dacă mă opintesc un pic.

Hai să mă fac de 4 ani acum (uite cum cresc eu ca Făt Frumos, în paişpe rînduri de blog cît alţii-ntr-un an). Aici amintirile se înmulţesc, dar vin toate de-a valma, ca proastele, fără să bată la uşă, măcar, că să-şi prezinte un CV cu scrisoare de intenţie nici nu poate fi vorba. Îmi amintesc parcul ăla frumos, al vechi, plin de nişte conifere pe care nu ştiu nici acum să le numesc, cu străzi înguste şi întortocheate străbătute de cărări numai bune să prinzi din urmă şi să agăţi o gagică de 3 ani pierdută momentan de mă-sa care-şi căuta ceva în geantă. Că pe-atunci aveam cu ce, băi, tată: o tricicletă de mai mare dragu’, cu spiţe dese şi sănătoase, de puteai să tai copaci cu ele şi cu o şa grosolană pe care stăteai ca pe scîndură. Acum poate vi se pare cam low-tech, dar atunci puteţi să mă credeţi că, în ochii unei puştoaice uşor impresionabile de 3 ani, era mai a dracu’ ca cel mai al dracu’ Lamborghini. Dar uit de puştoaică, cum uitam şi-atunci, ca să-mi amintesc de ciocolata Mars, cum îmi aminteam şi-atunci, ciocolata Mars cumpărată de colo, de la „Magazin Istoric”, „cioc-cioc” în geam, „aveţi Mars?”, „da, avem”, „uraaa” (eu) şi mîncam în timp ce dădeam ture pe tricicletă, că vedeţi voi, prieteni, eu puteam să-mi conduc tricicleta c-o singură mînă. PARANTEZĂ MARE: Da’ dacă tot am ajuns la mijloace de transport pentru copii serioşi, proaspăt ieşiţi din sugarescenţă, am uitat să vă pomenesc de camionul meu imens de plastic, colorat, cu cabina galbenă (parcă) şi lada roşie, în care încăpeam numai bine cît să mă plimb ca un rege, ca un preşedinte, salutînd uşor, cu mişcări scurte, cu palma încordată, trecătorii inferiori care se foloseau (vai!) de cele două picioare ca să se deplaseze, nu de hamalul personal care întîmplător era şi tata lor, ca mine. ÎNCHID PARANTEZA MARE. Tot în parc mă plimbam mereu cu tata căutînd nişte chestii care creşteau în coniferele de care vă zisei mai sus ca să facă mama ceai din ele. Nu ştiam atunci ce erau, nu ştiu nici acum şi nici nu vreau să ştiu, vreau să le las aşa, necunoscute, deci magice, în memorie, ca pe „nu-ştiu-ce-urile din care făcea mama ceai”. După ce scriam istorie (istoria copilăriei mele) în parc mă întorceam acasă, da’ daţi-mi voie să mă întorc acasă pe la 3 ani (deşi plecasem la 4…), nu de alta da’ mi-e cam ruşine să vă spun că mă jucam cu soldăţei verzi la 4 ani, soldăţei de ăia pe jumătate statui, ca în Toy Story, cu picioarele înfipte în nişte suporturi care se vede treaba, îmi spuneam eu, că-s mult mai importante pe vreme de război decît căştile sau vestele anti-glonţ, nu de alta dar soldăţeii mei nu cădeau niciodată, luptau pînă la moartea chefului, disciplinaţi, aliniaţi frumos pe floricelele rotunde ale covorului persan.

Mai tîrziu, pe la 6 ani, aveam să mă maturizez incredibil de repede, dovadă aspiraţiile mele înalte: îmi doream să fiu vînzător, pasămite, că altfel nu-mi explic de ce luam toate obiectele din casă şi le aşezam frumos în bibliotecă, după care puneam un preţ fiecăruia pe o hîrtiuţă albă şi foarte atent decupată în prealabil. Cam tot pe atunci am început să-mi descopăr şi talentul de fotbalist „indoor”, de sufragerie, dar mai ales pe acela la confecţionat mingiuţe de fotbal din ciorapi împăturiţi. Făceam nişte mingi aproape perfecte, rotunde, tari şi bine legate de mai mare dragu’. Şi mai eram şi perfecţionist (mă rog, între timp mi-a trecut), că mereu căutam ciorapi mai buni (secretul era să aibă un elastic cît mai tare) care să se transforme sub mîna mea de artist în mingi oficiale de fotbal-de-unul-singur. Mamei, după cum vă puteţi închipui, nu-i plăcea că sunt perfecţionist de la o vîrstă atît de fragedă şi mă certa cînd mai furam cîte-o pereche de şosete. Aveam să-mi păstrez obiceiul de a juca fotbal cu ciorapi prin casă pînă muuult mai tîrziu, prin liceu, anii terminali chiar, da’ asta nu vă povestesc că mi-e ruşine şi v-aş ruga să n-o mai pomeniţi niciodată.

Apoi am făcut 8-9 ani şi (MINUNE!) am început să socializez, ba chiar să mă joc cu ALTE persoane. Jucam fotbal, eram bun, mă alegeau ăia mari primul tot timpul, dădeam goluri, şutam tare, de plîngea casa de curent care servea drept plasă a porţii formate dintr-un leagăn. Jucam fotbal în praf, în gunoi, în bălţi, pe zăpadă, pe gheaţă, în gropi, între tomberoane, pe asfalt, mă rog, peste tot. Nu veneam acasă decît cînd nu mai puteam ghici mingea în întuneric, mai devreme iarna, dar tîrziu rău vara, epuizat, dar fericit, şi-i povesteam mereu tatei golurile pe care le dădusem. Dacă mă străduiesc puţin îmi amintesc şi alte jocuri cu care ne mai ocupam timpul la vîrsta aia, chestii pe care probabil le ştiţi: era un joc în care se făceau nişte găuri în pămînt, în linie, fiecare participant avea gaura lui, iar scopul era să bagi o minge de tenis de cîmp în una din găuri de la o anumită distanţă. Cel în gaura căruia se oprea mingea trebuia să pună cît mai repede mîna pe ea şi să strige „STOP!”, timp în care toţi ceilalţi fugeau cît puteau. După strigătul de oprire ceilalţi se opreau, iar tu trebuia să-l nimereşti pe unul din ei cu mingea. PARANTEZĂ MICĂ: mai jucam fotbal şi în scară, cu mingea de tenis, apropo ÎNCHID PM.

Mai aveam jocuri faine, dar cred că le ştiţi şi vă plictisesc, aşa că vă zic unul mai special şi cu siguranţă original, despre care am mîndria să spun că fusese inventat de mine, căci pe atunci citeam în draci „Cei trei muschetari” (în draci însemnînd că-l reciteam imediat ce-l terminam). Da, aţi ghicit, eu şi încă 3 prieteni eram muschetarii, înarmaţi cu cîte o sabie făcută dintr-un trunchi de copăcel sau dintr-un băţ mai frumuşel, parcă. Eu eram D’Artagnan (avantajul inventatorului, deh), Vasi era Aramis, Florin – Porthos iar Radu – Athos (vă salut, băieţi, dacă citiţi asta!). Jocul era cam tîmpit (nu ştiu de ce m-am lăudat că l-am inventat eu), că singura noastră menire era să ne luptăm cu infractorii care supărau domniţe, infractori rari spre inexistenţi în Motrul anului ’95. Cert e însă că alergam mult, ne imaginăm că urmărim oameni răi, ba chiar îi regăseam cîteodată deghizaţi în tufişuri, garduri sau stîlpi şi atunci ne luptam cu ei pînă ne plictiseam (că erau cam slabi la scrimă, să vă spun drept), aşa că ne băteam puţin şi între noi la sfîrşit, dar just for fun, de antrenament, că nu ne răneam.

Acum permiteţi-mi să închei devreme, la 10 ani, că e ora 2 şi mîine merg la serviciu. Poate vă voi mai povesti amintiri din copilărie, dacă văd că v-au plăcut astea. 🙂

* lui Elvis, pe a cărui copilărie trăită la ţară (şi povestită pe blogul lui) am fost invidios şi voi fi mereu, aşa că am încercat să-i dau şi eu o replică urbană cît mai spectaculoasă şi părinţilor mei, fără de care n-aş fi avut ce povesti acum.

* a se citi în timp ce ascultaţi asta: http://youtube.com/watch?v=NNWP3RlU_Tk sau, şi mai bine: http://youtube.com/watch?v=Ym0x3vTw6yc