–  blogurile au prostul obicei să afişeze post-urile în ordine invers cronologică. Eu am prostul obicei să „scriu” un blog, pentru că să scriu o carte n-aş fi în stare, aşa că vă recomand lecturarea postului anterior înainte de a acestuia, deşi se vede treaba că deja v-aţi apucat de ăsta, deci pentru a-mi urma sfatul veţi avea nevoie de o mică întoarcere în timp. Nu-i nimic. Niciodată nu e timpul pierdut să călătoreşti înapoi în timp, ba dimpotrivă, dacă o faci simţi că ai ieşit niţel în cîştig –

Şi, apropo de călătoria în timp, na, că o fac eu dacă voi nu vreţi: mă întorc, deci, în vara anului 1996, an în care am trăit prima mea mare dramă, dar şi prima mare revelaţie. Drama a fost despărţirea de majoritatea colegilor mei din I-IV, urmare a înfiinţării unei clase speciale, de franceză intensiv, formată din cei mai buni elevi (spuneau ei) de la clasele A, B şi C. Modul în care fuseseră ei selecţionaţi (cu trei ani înainte, în clasa a doua) e cel care mi-a pricinuit revelaţia. Căci atunci am înţeles ce importanţă uriaşă are poezia în istoria lumii (în general) şi a lumii mele (în special), căci lumea mea era fără îndoială sala de clasă 106 (corectaţi-mă dacă greşesc, dragi foşti colegi), despre care v-am povestit pasămite că era prima pe stînga, cum urcai la etajul 1. Mă pierd din nou în(tre) paranteze, aşa că vă spun cît pot de pe şleau cum a fost: pe cînd eram noi în clasa a doua şi buchiseam la bastonaşe, i s-a năzărit unei profesoare că vrea să facă o clasă de franceză intensiv, clasă formată din circa 10 elevi de la a II-a A (ei), a II-a B (noi, ole-ole!), respectiv a II-a C (alţi ei). Aşa că a venit dumneaei la fiecare din clasele enumerate mai sus, într-o zi, şi le-a dat puţoilor de învăţat o poezie tîmpiţică în limba franceză. Dacă şi-o mai aminteşte cineva, e invitat, ba chiar rugat, să posteze. Desigur că noi habar n-aveam, la acea dată, care era motivul pentru care ni s-a dat poezia aia de memorat (şi chiar dacă ne-ar fi explicat cineva probabil că n-am fi înţeles). Cît despre conştiinţă şi simţ de responsabilitate la 8 ani nu poate fi vorba, aşa că unii au învăţat-o, alţii nu, oricum ce contează (ne gîndeam noi)? Nu ştiam atunci nici de Turnul Eiffel, darămite de Verlaine sau Rimbaud (deşi poate dacă aş fi ştiut că se futeau în cur aş fi fost marcat pe viaţă, deci mai bine că nu ştiam, toate la timpul lor). Ei bine, în ziua care a urmat aveam să-mi dau, fără să ştiu măcar, primul examen din viaţă, chiar unul dintre cele mai importante, aş zice, avînd în vedere faptul că a fost primul punct de cotitură într-o viaţă (a mea) care cursese pînă atunci lin, într-o albie bine definită, cu floricele galbene şi mandarini pe margini. În fine, a bălmăjit fiecare poezia din care mă îndoiesc că ar fi înţeles cineva ceva. Ochiul de scouter (n.eu – descoperitor de talente) al profei de franceză i-a ales pe cîţiva dintre noi pentru viitoarea All-Star-Team (sau, mai degrabă, L’equipe-de-toutes-les-etoiles) în funcţie de (dracu’ ştie?!) cum am recitat, cum am pronunţat, cum am memorat sau cum ne-am făcut freza în dimineaţa respectivă. Iată, deci, cum o poezie nu cu mult mai importantă decît bătaia din aripi a unui fluture avea să ne decidă viitorul acum în desfăşurare sub forma lui plicticoasă, de prezent. Pentru că la început, pînă într-a patra, „clasa-minune” se reunea doar cu ocazia orelor de franceză, într-o sală mică a şcolii, cu iz de cămară, intitulată pompos „laborator de informatică”, deşi nici un calculator de buzunar (măcar) nu exista (şi nu existase vreodată) înăuntru, asta dacă s-ar putea spune despre nişte calculatoare că există (Kubrick ar spune sigur că da, iar Descartes nu cred că ar avea ceva de comentat, că doar calculatoarele gîndesc şi ele, nu?). Da, uram orele de franceză din cauza sălii aceleia înghesuite, cu bănci galbene, urîte, mîzgălite cu pixuri ieftine şi cu scaune mici şi incomode. Drept să spun ne uram şi între noi (ăia de la A pe cei de la B şi C şi tot aşa), poate şi datorită sălii ăleia. Vă imaginaţi, deci, ce veste cutremurătoare a fost pentru mine aceea venită în vacanţa dintre a patra şi a cincea, cum că, începînd cu toamna respectivă, cei care pînă atunci se întîlneau în cămăruţă doar cu ocazia orelor de franceză aveau să alcătuiască o clasă separată numită A (deşi cred că dacă H ar fi fost prima literă din alfabet s-ar fi numit H). Am plîns zile în şir că am pierdut jumătate din colegi, ce tîmpenie din partea mea ţinînd cont că nici nu-i cunoşteam foarte bine pe toţi. Acum nu-mi pare rău deloc, iar dacă mi-ar părea oricum n-ar conta, dar măcar am învăţat să apreciez o poezie bună la vremea ei. Şi gata, mă culc, că am dormit două ore şi m-am trezit brusc ca să vă povestesc aiureala asta, băgamiaşpula.