Primele două concursuri la care am triumfat azi au fost de muzică (unul), respectiv de întrebări (celălalt). Dacă la concursul de pus întrebări eram favorit cert (faptul că nu ştiu o grămadă de chestii mă face să fiu foarte bun la pus întrebări), la ăla de muzică nu cred că v-aţi fi aşteptat nici voi (şi eu cu atît mai puţin) să cîştig. Dar să vă povestesc: eram la o lansare de carte din colecţia Cotidianul. Evenimentul a avut loc într-un spaţiu extrem de frecventat de iubitorii de literatură şi muzică bună (la mallu’ din Lujerului), iar cartea se cheamă Beatles, e scrisă prin anii ’80 de un norvegian (Lars Saabye Christensen), şi nu e o poveste despre Beatles, cum aţi putea crede, ci despre patru tineri care-şi trăiesc adolescenţa într-un context cum nu se putea mai potrivit (anii ’60) şi pe un fundal sonor la fel de fericit (Beatles). Mă rog, la discuţia moderată de Ioan T. Morar erau invitaţi Mircea Baniciu, Mircea Drăgan, Costi Rogozanu şi încă un scriitor, ziarist la Cotidianul, pe care nu ştiu cum îl cheamă şi presimt că nu o să mă intereseze curînd. Tonul a fost dat (ce moment nefericit!) de Costi Rogozanu care, pus să vorbească despre modul în care l-au influenţat Beatleşii pe el, ne-a povestit cum s-a născut el pe Boney M, cum a crescut cu Nirvana şi cum de abia acum a început să descopere pe cei de la Beatles. Bravo, Costi! Dacă nu eram Andrei Manţog, ci Gheorghe, te-aş fi trimis imediat acasă şi nici nu ţi-aş fi urat drum bun. În fine, după poveştile celor patru a urmat un concurs în care publicul trebuia să le pună întrebări invitaţilor. L-am întrebat pe Baniciu în ce măsura s-au inspirat cei de la Phoenix din A Fool on the Hill, a Beatles-ilor, cînd au compus Nebunul cu ochii închişi. L-am surprins puţin, cred, că o cam sfeclise, şi, într-un final, a recunoscut că, deşi melodia e alta, versurile sunt o traducere aproximativă. Premiul pentru întrebări consta în cîteva cărţi din colecţia Cotidianul. Apoi IT Morar a spus că, pentru cei care au curajul să cînte un refren din Beatles, există şi alte premii, cu discuri ale formaţiei. Eu am toate cd-urile acasă, dar doar cîteva cu copertele originale, aşa că în mine a început să se dea o bătălie între pasiunea pentru Beatles şi conştiinţa lipsei totale a vocii şi a urechii muzicale. La început a venit un şmecheraş care a încercat, spre amuzamentul publicului şi consternarea invitaţilor, să cînte o manea. Apoi un nene a bălmăjit ceva din ce părea a fi Love Me Do, deşi nici melodia, nici pronunţia versurilor nu erau foarte edificatoare. În fine, m-am hotărît să cînt şi eu, punînd de la început condiţia ca eu să fredonez doar primele două versuri, iar restul de două să le cînte Baniciu. Am îngăimat ceva din In My Life, după care Baniciu a sfeclit-o din nou, că nu ştia versurile şi a improvizat un lălăit. De prisos să vă spun că prestaţia mea a fost filmată de cam toate televiziunile din România, motiv pentru care vă rog să nu vă uitaţi la televizor zilele astea. Mai rău, premiul pentru cîntat era aproape acelaşi cu cel pentru pus întrebări, doar că mai avea un rahat de CD în plus. Mai precis – jumătate din albumul Help (nu sunt decît 7 piese din 14 pe el), album pe care îl am acasă complet, evident. Ah, am uitat, cred, să vă spun că premiile le cîştigau toţi cei care participau, da’ aşa îmi place mie să zic, că am cîştigat concursurile, DA? Şi să ştiţi că şi Mircea Baniciu mi-a încurajat, spunîndu-mi „ei, lasă, că au ajuns unii la Eurovision fără ureche muzicală…” Deci la anu’ e clar, mă bag la Eurovision şi-l rog pe Moga să-mi fure o piesă mai miştoacă.
          Al doilea concurs pe care l-am cîştigat a fost cu mine însumi. Mă întorceam de la mall şi am citit, în tramvai, cîteva pagini din cartea de care-am vorbit mai sus. Mi-a plăcut mult, m-a făcut să mă simt (şi) mai tînăr, mai boem şi mai liber. La sentimentul ăsta a contribuit, ce-i drept, şi faptul că mai aveam doar 5 lei în portofel. Mi-am petrecut, deci, drumul de la staţia de tramvai pînă la chioşcul de lîngă casă încercînd să găsesc o modalitate cît mai bună de a cheltui cei 5 lei. De menţionat că trebuia să ţin cont de două constante: foamea care-mi dădea ghes şi meciul care urma să înceapă într-o juma de oră. Într-un final, am ales, la faţa locului: una cutie Ursus, una pungă de seminţe Nutline mică şi una bucată pîine. Şi ţin să vă spun că sunt foarte mîndru de opţiunile mele. Şi că m-am simţit extrem de bine să cheltuiesc ultimii 5 lei pe aceste chestii, am avut fiorul acela, combinaţia aia perfectă între satisfacţia unei investiţii bine făcute şi o umbră de regret, sentiment pe care l-am trăit cu toţii, cred, cînd eram mici şi cumpăram o îngheţată cu ultimul mărunţiş, după ce ne gîndisem minute şi ore întregi dacă nu cumva ar fi mai bine să ne luăm o ciocolată, un suc sau un pachet de biscuiţi. Vă doresc din suflet, aşadar, să rămîneţi cît mai curînd cu numai 5 lei în buzunar şi, cînd o să vi se întîmple, nu uitaţi sugestia mea: o bere, o pungă de seminţe şi o pîine.
          PS – aveţi grijă ca punga de seminţe să fie MICĂ, că dacă luaţi de aia mare vi se vor cere 6 lei şi vă veţi face de căcat. 😉