M-am gîndit să fac un nou serial pe blog. Vă veţi întreba de ce se numeşte aşa. Iar dacă nu vă veţi întreba, eu vă voi răspunde oricum. În primul rînd, e un mini-defect profesional. De la o vreme mi-e mai uşor să dau titluri cu jocuri de cuvinte decît simple. În al doilea rînd, serialul se va numi aşa pentru că el nu va cuprinde, cum aţi putea crede, nişte revelaţii autentice. Poate vor mai fi una-două cu adevărat originale, dar majoritatea bănuiesc că sunt nişte idei supte deja de mulţi alţii în cărţi, articole de ziar, filme, melodii, epitafuri sau în intimitatea propriei băi. Iar, din moment ce teoriile sunt vechi, se poate spune despre ele că sunt nişte pule. De aici refelaţiile. Iată-le azi pe primele două:

Refelaţia #1: Mîncarea de fiţe e naşpa. Efectul refelaţiei #1: bogătanii şi fiţoşii sunt oameni foarte nefericiţi, care mănîncă nişte căcături dintr-un simţ al datoriei, ca să nu se dezică. Dar să vă spun cum am ajuns la această concluzie. Într-o zi, am avut o degustare de vinuri în redacţie. Da’ pare-se că vinu’ nu-l deguşti aşa, ca iobagul, bagînd furtunu’n damigeană şi sugînd. Nu, tată, vinu’ se degustă laolaltă cu mîncarea de fiţe. Aşa că am mîncat icre de Manciuria, icre negre, brînză cu mucegai şi alte feluri pe care nu le-am identificat deocamdată. Au fost scîrboase toate. Cum ar zice un coleg, mi-au provocat repugnă. Brusc, mi-am adăugat un nou complex pe listă. M-am simţit handicapat social: cum adică să nu-mi placă icrele de Manciuria? Cineva s-a chinuit să dea unui fel de mîncare un nume atît de exotic (where the fuck is Manciuria, by the way?) şi mie nu-mi place? E clar că am o problemă. Cine ştie cîţi bogătani îşi rup miocardul de melc de livadă de la gură ca să-şi cumpere o oală de icre d-astea? Iar mie, un ignorant lipsit de gust, îmi vine să le scuip. (notă: chiar m-am gîndit să le scuip, la un moment dat, dar nu am făcut-o din principiu, poate cu cele 5 bobiţe de icre pe care le-aş fi scuipat eu Angelina Jolie ar fi hrănit un somalez două săptămîni. Sau mă rog, cu banii obţinuţi pe ele, că nu cred că-i Angelina atît de cinică). În fine, m-am dus acasă trist şi frustrat. Nu-mi plac icrele şi brînza mucegăită, of! Încă înfometat, mi-am pregătit singurul meniu pe care-l putea oferi frigiderul meu la acea oră: roşii cu brînză şi cu ceapă. Băi, şi ce bune au fost! Dar haideţi să vă zic un secret de care nu-s tocmai mîndru: în timp ce mîncam roşiile, brînza şi ceapa, am închis ochii şi mi-am imaginat că sunt icre de Manciuria.

Refelaţia #2: există un fenomen numit snobism paradoxal, iar eu sufăr de el. Snobismul paradoxal se manifestă în acelaşi fel cu cel clasic, doar că în sens invers. Adică nu încerci să epatezi făcînd/purtînd/mîncînd/futînd chestii la modă, ci dimpotrivă, te afişezi făcînd lucruri neobişnuite, cu un oarecare parfum de elitism la scară mică. Să mă explic… Stăteam, astă-seară, pe o canapea în City Mall, aşteptînd pe cineva să mergem la un film. Cum cineva-ul întîrzia, am scos Caţavencu (că la noi apare marţi) şi am început să-l răsfoiesc, nu ostentativ, mai degrabă cam cum l-aş răsfoi pe WC (vă spun asta pentru că niciunul din voi nu cred că a făcut vreodată un gest ostentativ pe WC). Brusc, am observat că sunt privit ciudat, cu cîte o sprînceană ridicată, de mai mulţi mall-işti (am numit aici pe toţi ţăranii, emo kids, fiţoşii şi curvele care frecventează mall-urile). Adicătelea eu eram snobul care venise să citească Caţavencu pe o canapea în mall. Vinovat, am împachetat ziarul, l-am ascuns sub picior şi am plecat privirea în pămînt. Era prea tîrziu, puteam deja să-mi imaginez cum voi apărea pe blogurile unora dintre cei prezenţi drept „impresarul care citea un ziar cu mult text în mall”.