Dumnezeu e un brand tare, iar popii sunt nişte PR-i bunicei. Eram destul de mic cînd mi-am dat seama că nu pot să cred în Dumnezeul ăla care îmi este livrat de Biblie sau alte cărticele de rugăciuni cu scris minuscul, de popi graşi de al căror trup şi creier geometria şi-a găsit a rîde, făcîndu-l pe unul pătrat şi pe celălalt obtuz, şi de icoane-tablouri kitchoase reprezentînd un Dumnezeu cu o barbă aranjată atent din foarfecă, în haine niţel gay, trîntite pe peretele bunică-mii. Fiind destul de mic, cum spuneam, cînd am înţeles asta, am dedus mai tîrziu că e o chestie de bun-simţ să nu crezi că Dumnezeu e un tip răzbunător şi capricios care pedepseşte oamenii pentru că aceştia fac lucruri care le plac, că joacă un fel de joc de societate tîmpit cu reguli stricte şi uneori stupide ale cărui jetoane suntem noi. Şi, mai ales, mi s-ar părea un lucru puţin unfair din partea Lui să mă pedepsească pe mine că mănînc friptură în postul Paştelui şi să-i suporte blînd şi înţelegător pe trimişii lui pe Pămînt, în cele mai bune cazuri nişte oameni înguşti şi cu ochelari de cal, dacă nu cumva nişte depravaţi beţivi care cred că sodomia este pedeapsa pe care Domnul le-a aplicat-o cetăţenilor din Sodoma şi Gomora, aşa că se cuvine s-o mai folosească şi ei din cînd în cînd. Rogu-vă, încetaţi să mi-l mai băgaţi pe gît pe Dumnezeu’ ăsta, dacă nu vreţi să mă transformaţi în ateu!

Da, hai că cred! Cred într-un Dumnezeu îmbrăcat în blugi, cu mult umor, spiritual, care-şi rîde-n barbă (e Dumnezeu, are voie să nu se bărbierească) de creştinii mai fanatici ca suporterii englezi cărora li se pare normal să respecte nişte reguli atît de absurde şi să ducă o viaţă atît de anostă ca să ce? Ca să cînte la o harpă pe-un nor cu igrasie (de parcă ei ar şti să cînte la harpă, nerozii) şi ca să joace un şah cu Gandhi pe o băncuţă din nuiele de lauri, la intersecţia dintre Şoseaua Pocăinţei şi Bulevardul Paradisului. Mai revin la Dumnezeu al meu, pasionat de poezie şi de muzică bună, care-şi pune Ticket to Heaven la iPod cînd începe vreo slujbă de aia odioasă (de la odă) în care îi este lăudat numele (ce om inteligent, fie el şi Dumnezeu, se simte confortabil atunci cînd îşi aude numele lăudat cu atîta patimă şi abnegaţie?). Şi dacă Îi place poezia, îi place şi viaţa, îşi permite Lui Însuşi mici desfrîuri şi cîteodată se îndoapă la McDonalds puţin jenat că tocmai El, Dumnezeu deşteptu şi atoatecunoscătoru, devine pentru un scurt moment sclavul curentului obezist, cel mai influent al culturii americane.

Şi ce bine-mi pare că ajunsei la McDonalds (Dumnezeu a vrut, cre’că), că pot să-mi leg postul-blasfemie de ceva ce mi s-a întîmplat azi. Tocmai vorbisem cu două prietene care ţin post şi le ironizasem un pic spunîndu-le că, în timp ce ele mănîncă buruieni şi soia, Dumnezeu îşi linge degetele după ce tocmai a trecut o aripioară KFC prin sos de usturoi, apoi se uită la ele şi e trist, că dacă ele cred că aşa e bine i se pare nepotrivit şi inutil să le trimită vreun înger mai frecător de mentă pentru a le transmite ceea ce, Doamne-ajută, ele vor interpreta ca o revelaţie divină: „mîncaţi, mă, ce vreţi, că vă las!”. Imediat după discuţiile astea am fost la McDonalds şi mi-am luat un meniu Big Tasty cu muuulte calorii, plus o îngheţată McFlurry Nesquick (deci da, cu lapte). am întins 200 de mii şi tipul de după ghişeu mi-a dat rest la 500, deci cum ar veni mi-au dat mîncare şi mi-au mai dat şi ceva bani pe deasupra. (fac o paranteză pentru a vă mărturisi că-s un tip corect, uneori prea corect, şi că n-am observat decît tîrziu, în redacţie, că tipul se înşelase, că altfel i-aş fi returnat banii). În fine, poate vă voi părea amuzant, poate mă veţi asemui cu Jules din Pulp Fiction, care trăieşte o revelaţie divină cam la fel de idioată, dar hai să spunem că a fost semnul că Dumnezeu a fost OK cu faptul că eu mănînc carne şi lapte (şi-ncă de la Mc!) taman acu’, cînd începu postu’ al mare şi strict.

PS – apropo de imaginea lui Dumnezeu pe care am creat-o, nu încerc să conving pe nimeni că-i aşa, aşa cum nu contrazic pe nimeni care crede în altceva. E doar părerea mea şi mă simt foarte relaxat enunţînd-o, ba chiar sunt convins că fiecare ar trebui să aibă Dumnezeul lui, poate să-l deseneze şi-n Paint, dacă vrea, numai bun şi iertător să fie. Aşa să ne-ajute…!