Am fost azi la o expoziţie la Academia Română. Deci, s-a auzit acolo în spate, la băeţii care sparge seminţe? LA ACADEMIE, băăă! La plecare, mă îndreptam spre staţia de metrou pătruns de simţ artistic, uluit de cîtă frumuseţe există în lume. Am trecut pe lîngă Casino Palace, care nu ştiu ce e, dar a sunat suficient de bine cît să-mi excite şi mai mult nervul liric. Apoi am trecut pe lîngă Muzeul Naţional George Enescu, care nu ştiu cine-a fost (pare-mi-se un cîntăreţ de ăsta mai tare contemporan cu Cătălin Crişan şi Corina Chiriac), cert e că are un muzeu care arăta coolt, aşa că m-am simţit şi mai intelectual ca pînă atunci. Mergeam, deci, pe Calea Victoriei şi Bucureştiul mi se părea un oraş de anvergură, un centru artistic, un leagăn al culturii mondiale, un balansoar, un tobogan. Şi atunci l-am văzut. Exact înainte să calc în el. Un căcat în mijlocul trotuarului. Iar lîngă căcat, o groapă. Definitoriu pentru România: un căcat şi-o groapă în faţa unui muzeu. Dacă ar fi fost doar un căcat, aţi fi putut crede că sunteţi în Ucraina. Dacă ar fi fost doar o groapă, v-aţi fi gîndit, poate, că vă aflaţi în Ungaria. Dacă, cel puţin, căcatul ar fi fost ÎN groapă, aţi fi putut crede că sunteţi în Bulgaria. Nu, era un călcat LÎNGĂ o groapă. Vă daţi seama, un individ s-a oprit acolo, pe trotuar, în faţa muzeului, şi şi-a zis: „Hmmm, ce-ar fi să mă cac eu aici?”. Iar, pentru ca actul lui artistic să nu fie  trecut cu vederea sau interpretat greşit, nu s-a căcat în gaura din trotuar, ci lîngă ea. Inconfundabilul fabulomiros: România.

PS – m-am gîndit, iniţial, să iau căcatul în mînă şi să vi-l arăt spunîndu-vă „uite în ce căcat era să calc” (ca în bancu’ ăla). Da’ dup-aia am zis că vă mulţumiţi şi cu o poză.