Sunt la mare şi fac tot posibilul să nu mă enervez. Unul dintre prietenii cu care mă dezenervez la mare mi-a aruncat, deunăzi, în rucsacul cu care tocmai plecam de la plajă, revista Ciao, cumpărată, probabil, de vreun alt amic neinspirat (a se citi: prietena unui prieten, dar nu sunt misogin când vine vorba de prietenele prietenilor). Grozav, mi-am zis eu acasă, când, dezamăgit de Vargas Llosa, m-am gândit că Ciao ar fi un laxativ foarte eficient. Ei bine, iniţial am vrut să număr totalul cuvintelor care apar în revista Ciao, care are 65 de pagini. Dar am zis că nu merită, totuşi, efortul. Am numărat, în schimb, paginile: în primele 50 de pagini, revista Ciao nu are decât poze. Cu vedete, semi-vedete şi sferto-vedete. Nici un text, doar câteva reclame şi, eventual, ceva explicaţii la unele dintre fotografii. În paginile 50-55 sunt cronici de film ale Irinei-Margareta Nistor (o ştiţi voi, vocea aia cumplit de enervantă care dubla filmele de pe „video” demult). De fapt, doar în patru pagini sunt cronici, că a cincea e de reclamă. De la 55 la 60 sunt, din nou, poze. Deci 4 pagini cu text, 61 de pagini fără text. Mă gândesc că nici ăştia de la Ciao nu sunt chiar retardaţi (ci numai extrem de proşti), deci deduc că asta vor cititorii revistei: 61 de pagini cu vedete scărpinându-se în cur şi 4 pagini cu cronici de film ale idioatei de care vă zisei mai sus. Deci, da, cititorii Ciao sunt mai proşti decât ei (ei – redactorii), ceea ce îi face puţin mai deştepţi decât un babuin dezaxat şi traumatizat din cauza repetatelor violuri anale la care a fost supus.

Cât despre singurele texte din acest jeg de revistă, ele nu puteau fi decât pe măsura hârtiei igienice în care şi-au găsit locul. Sar repede peste faptul că Irina Margareta Nistor nu se pricepe să scrie ea însăşi texte pe care nu le-a gândit vreun mare regizor înainte. Dar singurul lucru care mă uimeşte mai mult decât filmele recomandate de ea sunt filmele NERECOMANDATE de dumneaei. Acu câteva luni, o înjuram cu colegii de redacţie, după ce pusese cel mai recent Asterix şi Obelix pe primul loc la filmele săptămânii şi Sweeney Todd pe ultimul. Pe primul nu l-am urmărit, după ce am citit zeci de cronici care mă implorau să nu merg la o asemenea porcărie şi am auzit alte câteva păreri ale unor prieteni care aveau, în esenţă, acelaşi mesaj. Al doilea (cel despre care idioata de Nistor spunea că-i de căcat) a fost un film bun, un musical reuşit şi un thriller aproape impecabil. Pe ăsta l-am văzut şi, din nou, părerea îmi e susţinută de zeci de cronici pozitive ale unor critici ceva mai celebri decât IMN.

Ei bine, Irina a recidivat în acest număr din Ciao, unde pune Totul despre sex pe primul loc al filmelor din vara asta (!), iar pe ultimul loc aşează, cu o nesimţire vecină cu mirosul de transpiraţie, Juno, una dintre cele mai lăudate pelicule ale anului (başca Oscarul pentru scenariu). Vreau să citez din ambele cronici.

Deci, despre Totul despre sex, IMN spune: „Două ore şi jumătate extrem de agreabile, dar mai degrabă pentru cinefile decât pentru cinefili.” Ce zice asta, Doreleee?! Pentru cine?! Cine…file?! Deci la Totul despre sex se uită cinefilele, nu curvele cărora le place comedia proastă şi femeile aflate la criza vârstei de 25 – 50 de ani?! Hai, sictir, umflato! Ia dvd-ul cu Totul despre sex şi bagă-ţi-l în cur. Dar nu înainte să-l introduci în DVD Player, pentru că acela (n.r. – curul Margaretei Nistor) e singurul loc în care această insultă pentru cinematografie şi bunul-gust ar trebui să ruleze.

În fine, în continuare, vaca a găsit că e nimerit să se ia de Juno, un film de o fineţe remarcabilă, cu personaje adorabile, amuzant, alert şi cu o poveste excelentă. Din nou, nu e numai părerea mea, ci a multor oameni mai pricepuţi. Iată cum începe simulacrul de cronică de film al Irinei Margareta Nistor: „deşi a luat Oscarul pentru scenariu, iniţial nu m-a impresionat cine ştie ce. Doar că, între timp, apărând povestea din viaţa reală din România a fetiţei care aşteaptă un copil la numai 11 ani, întâmplarea lui Juno, o adolescentă care rămâne însărcinată, tot din inconstienţă, nu cu vărul, ci cu un amic, a devenit mai intereasntă.” WHAT?! OMFG!!! Să moooori tu că ai asociat un film dulce şi vesel cu un caz înfiorător dintr-o familie de ţigani cocliţi?! Şi că, astfel, „a devenit interesant”!? Să mă fut inconştient (fără prezervativ, adică, că văd că asta înseamnă inconştienţă la matale) în asocierile tale, Margareto! Dar să continuu cu fragmente de cronică: „Scenariul este semnat de o fostă dansatoare la bară, cu numele de scenă Diablo City şi cu faţă de Emo, dar, ulterior, presa cinematografică din întreaga lume n-a mai contenit cu elogiile, iar tinerele, inclusiv authtonele, s-au lăsat înduioşate de personajul lui Ellen Page, de Juno, rămânându-ne doar speranţa că n-or să se molipsească de această obrăznicie antipatică.”  Dumnezeule, ce comentariu de babă văduvă nefutută de la etajul unu şi cu borcane de dulceaţă pe balcon! Antipatică eşti tu cu tot neamul tău, fă! Revin la prima parte a citatului, în care, cu o ironie care se vrea fină şi cu multe cuvinte la peiorativ, Irina Margareta Nistor îşi ia avânt ca să o facă praf pe scenaristă. Deci „dansatoare la bară cu faţă de Emo” zici, ha, Irino?! Şi tu ce pulile noastre eşti?! Ziaristă la Ciao cu faţă de babă care ţese goblenuri, nu? Aia e o curvă cu Oscar, tu eşti o hoaşcă plătită cu 10 milioane pe lună să scrie fraze lungi şi proaste într-o revistă de scandal. Care-i mai câştigată? Şi ştii ce-i şi mai nasol? Că pun pariu că tu ai da job-ul de la Ciao şi jumătate din împărăţie doar ca să ai cu ce să te faci stripteuză şi, eventual, curvă, fie ea şi fără de Oscar.