Când asculţi muzică făcută pe calculator de virtuozi ai ENTER-ului şi-ai SHIFT-ului sau de nişte burtoşi care cântă „pe-aici am fost / pe-aici n-am fost” la ţambal, chitara ţi se pare un instrument excentric. Iar când chitara ţi se pare excentrică, muzicuţa ţi se pare tâmpită şi copilărească. În acele condiţii, însă, tâmpitul eşti tu. Nu şi copilărosul, că între retardat şi naiv e o diferenţă.

Personal, am să-i mărturisesc muzicuţei două războaie în care am târât-o fără voia ei. Primul s-a petrecut în liceu când, la invitaţia profesoarei de engleză, am adus un casetofon şi câteva casete cu Beatles ca să le deschid gusturile către frumos colegilor mei de pe atunci, al căror acces la muzică bună fusese, în multe cazuri, îngrădit de IQ-ul scăzut. Prima melodie pe care le-am pus-o a fost, îmi amintesc ca ieri, „I Should Have Known Better„. La auzul muzicuţei de la începutul piesei, colegii mei au strâmbat din nas. La a doua piesă, deja, au dat glas nemulţumirii: „bă, da’ mai lasă-ne, mă, cu muzicuţa aia!”. Mărturisesc că am fost puţin descumpănit. De ce ar avea cineva ceva împotriva muzicuţei? Abia mult mai târziu, anul acesta, aveam să văd că muzicuţa este, într-adevăr, un instrument afectat de discriminare mai ceva ca un negru homosexual din Moldova.

Se întâmpla acum câteva luni, iar biata muzicuţă era, de data asta, mânuită de Bob Dylan. Melodia e, zic eu, una dintre cele mai frumoase compuse vreodată şi o ascultasem, ce-i drept, în câteva dimineţi la rând. La sfârşitul săptămânii, unul dintre colegii de apartament li s-a plâns altor prieteni din grupul nostru, pe un ton ironic, că nu mai suportă „melodia aia cu muzicuţa, băga-mi-aş pula-n ea de muzicuţă”. E clar, îmi zic, tembelii au o prejudecată (ăsta e primul pas către judecată, nu renunţaţi!) referitoare la muzicuţă.

Deci băi hahalerelor care sunteţi voi hahalere (vă abordez aşa ca să fiu sigur că mă înţelegeţi)… muzicuţa e un instrument muzical divin, băi, pişa-m-aş pe timpanele voastre! Cântau negrii la ea pe plantaţii, bă. Negrii ăia care, prin cine ştie ce încrucişări regretabile şi erori genetice, au dat naştere lu’ 50 Cent, lu’ Akon sau altor cercopiteci pe care îi ascultaţi voi (ăia mai intelectuali dintre voi, care nu sunteţi manelişti sau houseri). Dacă tu ai fost un copil înapoiat mintal căruia i-a luat mă-sa muzicuţă ca să nu mai ţipe că vrea în spatele blocului să mănânce M&M-uri dintre căcaţii din iarbă, asta nu înseamnă că muzicuţa este pentru copii proşti. În plus, trebuia să sufli şi tu în ceva până creşteai şi te apucai de suflat în pulă, nu?

Pornind, deci, de la premisele că (1) Datoria noastră e să-i enervăm pe proşti şi (2) Muzicuţa îi enervează pe proşti, cred că ştiţi ce trebuie să facem. Să ne cumpărăm cu toţii muzicuţe, prieteni! Şi să suflăm tare în ele în aglomeraţii. Pe puţinii care vor rămâne în preajmă, invitaţi-i la o bere.