Noroc bun, tovarăşi! Vă scriu de la Motru, oraş cunoscut în cercuri restrânse din care fac parte şi eu sub denumirea generică de „acasă”. Cu voia voastră, însă, îmi voi începe povestirea cu nişte faze petrecute în fascinantul Bucureşti. În primul rând, trebuie să vă informez că, acu’ vreo săptămână,  am împrumutat de la un coleg o carte pe care o căutam de mult timp. Mă bucur să vă mărturisesc că n-am mai citit atât de „pe nerăsuflate” ceva de când eram la liceu. Această carte m-a pus în ingrata situaţie de a tânji după metrou, autobuz, ba chiar trotuar sau lift şi alte locuri pe care până acum le detestam, dar care acum îmi ofereau cadrul perfect de lectură febrilă. Dacă vă spun că m-am hotărât să plec acasă, la Motru, sedus de cele cinci ore pe care aveam să le petrec în tren alături de cartea mea veţi spune, probabil, că exagerez. Ei bine, nu exagerez, ba chiar, dacă tot mi se deschisese pofta la citit, m-am mai înarmat cu ultima carte din colecţia Cotidianul (Arthur C. Clarke – Sfârşitul copilăriei), un Caţavencu, o Dilema Veche şi o Gazeta Sporturilor, aceasta din urmă aşa, ca să mă dau jmecher în faţa intelectualilor de pe scaunele alăturate. Niciodată nu m-am mai urcat într-un tren atât de voios şi atât de încrezător că voi avea parte de o călătorie plăcută. Urc în vagon ca un angel radios, dau bună ziua colegului transpirat de compartiment şi-mi sui geamantanul pe cuier. Apoi scot cărţile din rucsac şi le aşez frumos, cu multă grijă, într-un loc aflat la o distanţă fixă, de o mână întinsă, de scaunul meu, ca să le apuc, astfel, mai uşor. Un singur lucru stătea în calea relaxării mele: lumina sau, mai degrabă, absenţa ei. Nu-i nimic, zic. Mă ridic şi dau să aprind becul. Apăs o dată pe întrerupător, apăs de două ori… nimic. Vreau să omor pe cineva. Mă uit pe geam în căutarea unei victime. Îmi blestem zilele şi invoc divinitatea sau măcar vreun tip mai solid care să vină şi să mă ajute să facem căcatul acela de tren bucăţi. După 20 de minute de întuneric şi gânduri negre, se aprinde, din senin, becul. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru prima dovadă pe care mi-o dă că există, zic o rugăciune scurtă, de vară, şi mă reped la carte. După zece minute de fericire, se stinge becul. 😦 Apoi se aprinde iar 🙂 Apoi iar se stinge 😦 Apoi se aprinde 🙂 Apoi se stinge 😦 … avea să continue să facă asta timp de 5 ore, până în gara din Strehaia. S-a stins şi s-a aprins la un interval regulat, cam de o secundă. Da, evident că am citit şi aşa. Ba chiar am scris textul pe care tocmai îl citiţi pe un carneţel, în scopul de a-l transcrie acasă, ca nu cumva să uit ceva. Atât de mult mă obişnuisem cu lumina intermitentă încât, ajuns în camera mea, am stins şi-am aprins lumina de sute de ori, lăsând un interval de timp din ce în ce mai mare între operaţiuni, pentru ca ochii, creierul şi sistemul meu nervos să se readapteze la lumina normală, fluentă, continuă, scumpa de ea. Când am reuşit să-mi revin, m-am dus la oglindă şi am observat că, pe buza de jos, pe care o lăsasem intactă la plecarea spre gară, îmi apăruse o bubă cât toate zilele. Fenomen care se mai întâmplă, ce-i drept, când îţi mai iei câte o muie ca aceea pe care am luat-o eu de la CFR. Nici nu mai am vlagă să le transmit că vreau să-i văd morţi. Dar vouă, urmaşilor mei, vă las această păţanie tragică ca să vă fie învăţătură de minte, să vă gândiţi de două ori înainte să luaţi un tren din România.