S-ar părea că eu mă tund rar pentru un om normal, neaparţinând nici unui grup care se identifică după freză, haine sau muzica pe care o ascultă. Am ajuns la această concluzie în timp. De când mă ştiu, în fiecare lună oamenii îmi spun că ar fi cazul să mă tund. M-a fascinat mereu această limită a fiinţelor umane, limita de la care simt nevoia să-ţi comunice că ai părul mare. La un moment dat, prietena ta, prietenul tău, taică-tu sau soră-ta se uită la tine şi zice: „Georgele, trebuie să te mai tunzi şi tu, dă-o dracului de treabă!” Nu ştiu când calculează ei că trebuie să-ţi spună asta. Totuşi, din propriile calcule bazate pe experienţă, aş zice că limita este atinsă atunci când părul îţi acoperă părţi din ureche. Nu mă tund des, într-adevăr. Şi nu sunt deloc pretenţios. Mă tund oriunde scrie „FRIZERIE”. Nici nu ştiu ce să-i spun frizerului când mă întreabă cum să mă tund. Habar n-am care-i diferenţa între „colţ” şi „drept” la perciuni sau între „pierdut” şi „drept” la spate. N-am ştiut niciodată, dar întotdeauna mi-am mascat ignoranţa dând unul dintre răspunsuri, la întâmplare. Dacă ceasul arată o oră impară, vreau perciuni drepţi. Dacă frizeriţa care mă tunde are ţâţa dreaptă mai mare decât cea stângă aş vrea să mă pierdeţi la spate, muţumesc frumos. Nu acord importanţă rezultatului tunsului în sine deoarece mă uit extrem de rar în oglindă. Uneori trec două-trei zile în care nu mă văd deloc, mă întreb „oare ce mai fac?”, se întâmplă chiar să mi se facă dor de mine, în cel mai non-narcisist mod cu putinţă.

Şi totuşi, cred că tunsul este o activitate subestimată de cei mai mulţi oameni. M-am tot întrebat: de câte ori se tunde un om într-o viaţă? De 500 de ori, de 1000 de ori, de 742? Toţi s-au întrebat, la un moment dat, câte veri le va fi dat să vadă, câte Revelioane să se îmbete sau câte zile de naştere îşi vor sărbători. Dar nimeni nu acordă nici o importanţă tunsului! Oamenii sunt aroganţi, tunsul e mult mai important pentru ei decât vor să recunoască. Eu, când voi fi mare, voi scrie o carte despre frizerii.

1. O frizerie cu pereţi albaştri şi sobă de teracotă. Un perete gros desparte, ca la toaletele din baruri, frizeria bărbaţilor de cea a femeilor. Trei babe cu lentile groase cât două degete de muncitor pe şantier fac cu schimbul. Te întrebi cum te pot vedea chiar şi pe tine, darămite firele de păr rebele. Folosirea foarfecii în zona urechii îţi accelerează pulsul. Briciul devine un buton de „PLAY”: orice apropiere a lui la mai puţin de un centimetru de carotidă apasă butonul care îţi face viaţa să ţi se deruleze înaintea ochilor. Miroase a after-shave ieftin şi lemn ars. „Mai luăm din breton?” Răsufli adânc, deschizi ochii şi zâmbeşti relaxat în oglindă: „O, nu, e perfect!”

2. Abia intri în ea. E cât o baie mai măricică. Înăuntru pot aştepta cel mult doi clienţi, în afară de frizer şi de cel de pe scaun. Frizerul e genul care vorbeşte mult, iar debitul verbal e invers proporţional cu calitatea tunsorii. Nu că ar conta. Frizerul îţi povesteşte cum era în armată, unde îşi tundea camarazii, cum era în Germania, unde îşi tundea prietenii şi cum merge relaţia cu nevasta şi cei doi copii ai lui, pe care îi tunde. Tu nu eşti atent, zâmbeşti aprobator uneori, gândindu-te că nu se poate ca asta să nu ţină, deşi omul poate povesti, chiar în acel moment, de groaznicul incendiu care a scutit-o pe nevastă-sa de o epilare definitivă, cu laser. În acest timp, te uiţi la pozele de lângă oglindă, poze cu frizuri celebre, majoritatea din serialul Beverly Hills. Te uiţi şi te gândeşti cine dracului se pune pe scaunul ăla şi spune că vrea să se tundă ca Brandon, ca Dylan, ca Donna sau ca Kelly. „Mai tăiem din breton?”  „Nu, e bine aşa, cât spuneaţi că face?…”  „E preţul acolo, sub Brenda”  „Aha!”

3. Aici se tunde industrial. Şase frizeri de toate etniile, toate sexele şi toate frizurile au înlăturat toată partea artistică din ritualul tunsului: conversaţiile mărunte, micile ajustări din foarfecă, chiar şi şpray-ul inodor care îţi învinge vârtejurile, toate au dispărut. Mica ţigancă tunde la fel de repede pe cât vorbeşte. Nu aşteaptă răspuns de la nimeni, pur şi simplu îşi povesteşte viaţa în ritmul zgomotului de foarfecă. Spune despre copilul ei şi despre străbunică-sa cu o natureleţe incredibilă, fără să pară că ia în seamă mirarea ta la gândul că, la romi, generaţiile se schimbă mult mai des decât ne putem noi închipui. Dar tunde bine, deşi poţi fi sigur că nu se concentrează. Adică tunde repede, uniform, şi scurt. „Cât costă?” Pentru prima dată pare conştientă de prezenţa ta: „5 lei”. Mă amuză stilul uşor exasperat în care o spune, în fond mă puteam uita şi eu pe lista de preţuri de la intrare. „Ia 10, că-mi place cum povesteşti.”