Primo: eroina din postul anterior ne-a răspuns cu un post în care încearcă să fie caustică, sarcastică, ironică şi multe alte adjective terminate în „-ică”. Nu reuşeşte. Uite ce e, Rimuna: mie chiar mi-a plăcut blogul tău. Ştii senzaţia pe care o ai cînd vezi un copil de 3 ani jucîndu-se cu cubul rubik? Asta am simţit şi eu citindu-te pe tine. Copilul e foarte drăguţ şi te uiţi la el cu un zâmbet absent chiar dacă ştii că nu va reuşi niciodată să „rezolve” cubul. E o senzaţie mişto, dulceag-naivă. Nu mă înţelege greşit, te rog. Scrii prost. Dar scrii prost într-un mod fermecător. Nu mai încerca să scrii „bine” şi cu nerv, ca în ultimul post, ok? Şi nici nu mai fi vulgară. Că, dacă intri pe teritoriul nostru, teritoriul pulelor în pizdă, ca să zic aşa, nu ai cum să învingi. Hai, fii iar cum erai. Eu îmi cer scuze în numele tuturor care te-au jignit, chiar îmi pare rău. Şi ar fi bine să apreciezi asta, pentru că Radu o sa mă ia la pluă că mi-am cerut scuze în numele lui obscur.

Dar, în al doilea rând şi cel mai important, să vedeţi ce am descoperit eu (Evrikaaa!) pe blogul mirimuneeeei. Pe unu’ cu poză de dur nedus la şcoală la avatar care dă următorul comment, apropo de noi, cică:

„… sa accepti un duel cu ei e ca si cum te-ai cobori la nivelul lor. Nu merita. Sunt niste copii retardati care in frustrarea lor (legata de tine) s-au gandit ca ar fi cul (de la “recul” :p) sa te enerveze … So, chill, relax … smoke some’ and forget about it”

Ei, tembelu’ ăsta a făcut greşeala să-şi facă şi blogul public, odată cu comment-ul. Vă mărturisesc că nu făceam efortul să-l vizitez dacă nu şi-ar fi început comentariul cu „…”, semn de adâncă frământare interioară. Să pui „…” la sfârşitul frazelor te face un scriitor excelent, dar, când pui puncte-puncte la-nceput, eşti deja genial. Şi tipul chiar e genial! Serios! Sau cel puţin original. Căci inventează un nou profil de blogger: bikerul pocăit. Cum se observă şi din următoarele paragrafe, copiate/citate de pe blogul lui, vorba rimunei:

„Un suierat de vant se aude in jurul meu … soarele apune la orizont. Nu e nimeni pe autostrada. Nu credeam ca o sa ma simt atat de bine pe doua roti la 130 km/h.” Bag pula, ăsta a trebuit să-şi ia motocicletă ca să vadă că soarele apune la orizont. Sau cel puţin ca s-o scrie.

„Intreaga lumina purcede din Marea Fiinta, colturi obscure se lumineaza; aluzii enigmatice capata o claritate de cristal; ziduri care pareau masive se reduc la nimic; increderea inlocuieste indoiala si printre nori se intrezareste un rost.” Hopaaa, alarmă roşieee! Avem de-a face cu un intelectual în plin proces de creaţie. Sau un coclit fumat pulă. Din două una.

Staţi! Stop! Pregătiţi-vă pentru următorul, vă rog! Puneţi de-o cafea, faceţi o labă şi deschideţi-vă mintea. Gata? Vineee: „Gandurile mele duc la un paroxism al perceptilor; ca urmare a imaginii rezultate in urma acestei reflectari as vrea sa scriu randuri si randuri – ca totul din mintea mea sa nu se piarda in lenta mea tastare si trasare. Pelerinajul sufletului se traseaza de la primul sentiment catre ultimul, de la prima descoperire catre adevarata descoperire, de la punctul de intersectie al verticalei locului cu sfera cereasca situata deasupra capului observatorului catre celalat punct diametral opus.” Hai să zicem că „percepţilor” e o greşeală, că altfel aş începe să cred că e vreun trib al percepţilor sau gen. Dar, aşa, ca un sfat prietenesc: dude, când mai ai sentimentul că chestii se pierd lent din mintea ta, nu te împotrivi, prietene. Lasă-le să dispară cu demnitate! Şi NU le face publice.

Ok, şi acum pregătiţi-vă pentru marea întâlnire. Duelul pe care nici Hollywood-ul nu l-a anticipat, acest Alien vs. Predator al Facultăţii de Teologie: bikerul cu blog VERSUS demonul cu pulover: „M-am intalnit cu un demon azi. Cobora scarile universitatii de teologie. Era imbracat intr-un pull-over negru si avea un zambet acid in coltul gurii, de parca ar fi vrut sa spuna: treaba mea a luat sfarsit aici, totul e bine, am sadit discordia si aici. Am lovit in copii lui – pe care-i iubeste atat de mult; si nimeni si nimic nu m-a oprit. Poate ca totusi ar fi trebuit sa-l opresc, sa-i spun ca stiu ca nimeni nu-l observa, dar eu stiu cine este … stiu ce vrea; si-am vrut sa-i spun ca sunt oameni de neclitit pe acest pamant, insa mi-a fost frica, si am cazut in genunchi fiindca n-am putut sa-mi tin echilibrul, am fost redus la tacere fiindca, numai am gandit ca as putea sa-l infrunt…” Băi, hai că te învăţ eu. Data viitoare când te mai întâlneşti cu demonul fute-i un şut în coaie şi fugi. De obicei funcţionează. Mai ales când ai de a face cu un demon slab la bătaie şi nu foarte rapid.

În fine, şi explicaţia pentru calitatea blogului „Sunt intr-o camera plina de carti, cred ca sunt peste 200 – toate sunt ale mele (adica in posesia mea) si nici una nu-mi apartine. De ce spun asta ?!” ŞTIIIIUUU! Pentru că n-ai citit nici una!

PS – deşi ar fi trebuit să termin cu pasajul ăla, vă mai deranjez cu nişte titluri absolut fabuloase ale tipului: Umbra vantului, Lemn Sfant, Fie ca forta… sa ne fie temelie (ăsta-i sigur din Star Wars), Arhitectura sufletului, Eu sunt cel ce sunt. În fine, toate astea culminează cu titlul blogului: Din tenebrele abisului.

Îl puteţi citi pe bikerul pocăit aici: http://tenebre.wordpress.com/