Cei care mă cunosc ştiu că zgîrcenia e ultimul defect de care pot fi acuzat. Dimpotrivă, sunt un dezastru financiar umblător, am un talent înnăscut în a cheltui toţi banii pe care-i am cu două săptămîni înainte de ziua în care ştiu că trebuie să primesc alţii. Cu toate astea, în primii ani de studenţie am învăţat o şmecherie de care eram foarte mîndru. Să vă povestesc: noi, ăştia din Motru, cînd vrem să mergem acasă, luăm trenul din Gara de Nord pînă la Strehaia (care-i la vreo 25 de kilometri de Motru), iar acolo ne aşteaptă cineva cu maşina ca să ne ducă acasă. Ei bine, eu am sesizat că, dacă iei bilet doar pînă la Filiaşi, staţia de dinainte de Strehaia (altfel, foarte apropiată), plăteşti cu vreo 40 de mii mai puţin, pentru că distanţa Bucureşti – Strehaia intră în altă categorie de preţ faţă de Bucureşti – Filiaşi, chit că de la Filiaşi pîn’la Strehaia abia ai timp să mănînci un praz. Am început, deci, să-mi iau bilet pînă la Filiaşi şi să merg pînă la Strehaia. Mi se părea imposibil ca naşul să verifice biletele (a doua oară!) în cele 15 minute pe care le face trenul de la Filiaşi la Strehaia. N-o făceam pentru cei 40 de mii, ci, mai degrabă, de dragul descoperirii cu care mă mîndream şi al senzaţiei acelea minore de risc pe care ţi-o dă o călătorie ilegală, de 20 de kilometri, cu trenul.

La fel am făcut şi azi, ori din instinct, ori de dragul vremurilor apuse (habar n-am de ce), chit că au avut doamnele contabile grijă să-mi pună salariile pe card înainte de sărbători. Am luat, deci, bilet pînă la Filiaşi, deşi ştiam, în mintea mea malefică de infractor feroviar, că, de fapt, o să merg pînă la Strehaia. Am dat cei 37 de lei (în loc de 42) pe bilet şi m-am urcat liniştit în tren. Trec orele şi ajungem în Filiaşi, penultima staţie programată, dar ultima de pe biletul meu. Nu plecase bine trenul din gară, că imposibilul s-a întîmplat. Inimaginabilul s-a imaginat. Incredibilul s-a iţit, hidos, în geamul compartimentului, îmbrăcat în costum de controlor. „Biletele la control!” Îi zic că la mine s-a văzut. „Nu contează, zice, dă să mai vedem o dată!” Scot biletul din cartea în care deja îl foloseam pe post de semn şi i-l întind, cu o figură plictisită, poate, dar în mod clar nevinovată. Naşul se uită la bilet, apoi către mine, ridicînd o sprînceană:

Pînă unde mergeţi dumneavoastră?

Pînă la Filiaşi, zic, şi pun toată inocenţa de care mă simt în stare în spatele ochilor mari şi nedumeriţi.

Păi, tocmai trecurăm de Filiaşi!

A, da?!?! N-am ştiut, spun eu vădit întristat, şi, de data asta, adopt o figură înspăimîntată de Hansel rătăcit în pădurile Olteniei.

Şi atunci se petrece ceva cu adevărat inimaginabil: naşul tace pentru cîteva clipe şi se uită adînc în ochii mei, ca-n climaxul unui western. Se uită atent, pătrunzător, mijindu-şi puţin ochii, ca un detectiv bun dintr-un serial prost, în încercarea evidentă, deloc parodiată, de a-şi da seama dacă spun sau nu adevărul. Într-un tîrziu, după secundele de încordare în care lumea din jur îngheţase, naşul dă verdictul, şuierînd implacabil:

MINŢI!!!

Atît de tăioasă a fost replica, atît de neiertătoare a fost atitudinea omului în uniformă albastră, încît nu m-am putut abţine şi am pufnit în rîs. M-am oprit, însă, repede şi i-am zis, cu un rînjet în care am amestecat simpatia pentru el după acea reacţie de film şi sarcasmul pe care eu l-am crezut imperceptibil al unei pretinse admiraţii:

Dar ce psiholog fin eşti mata!!!

Aaa, faci şi mişto?! se enervează el de colo… AMENDĂĂĂ!!!

Şi i-am dat 50 de mii. M-a prins! Futu-l în cur pe mă-sa!