En passant, în drum spre adevărata mea problemă, aş vrea să vă aduc la cunoştinţă că, prin mass-media din România, hălăduiesc nişte pseudo-artişti extrem de apreciaţi de puştoaicele impresionabile care au citit trei romane de dragoste (sau, dacă nu le-au citit, simt că le-ar fi putut citi) şi de puştanii care cred că, dacă au blog şi ştiu de existenţa Wikipedia, dă cineva doi lei pe uriaşa lor putere de informare. Iar aceşti pseudo-artişti care, sigur, sunt dintr-o clasă superioară maneliştilor şi DJ-ilor, sunt atît de încrezători în superioritatea lor intelectuală manifestată excesiv în cercul lor strîmt încît îşi permit să fie fiţoşi şi, uneori, chiar nesimţiţi cu presa, cu fanii şi cu publicul în general.

De exemplu: cine pula mea e Adi Despot? Un tip care cîntă, ok. ŞI?! Ceva memorabil? Nicidecum. Deci, băi, Adi, fii atent la următorul şir logic: dacă tu eşti la un concert de căcat la care cîntă nişte trupe de căcat  şi accepţi să dai un interviu unei televiziuni de căcat reprezentată de o piţipoancă prostuţă şi beată, înseamnă că tu însuţi te afli într-un mare butoi de căcat. Mare atenţie, Adriene! Demonstraţia mea o să-ţi vină mănuşă, pentru că pleacă de la presupunerea (absurdă, ştiu) că tu eşti un tip inteligent şi un artist desăvîrşit care ai venit să cînţi „pentru o cauză nobilă” în acest căcat de club sau ce plm o fi fost ăla. Dar, potrivit legii entropiei a lui Şopănhauăr, odată ce te afli într-o mare de căcat, poţi să fii tu argint viu, că tot căcat devii. Iar, odată ce te surprinzi pe tine însuţi în această postură de (ai ghicit!) căcat, nu-ţi mai poţi permite să ieşi puţin din butoi şi să te uiţi de sus la o reporteriţă confuză. Iar să fii impertinent, nici atît. Şi îţi mai spun încă un mare secret, care, de asemenea, cred că ţi se potriveşte de minune: „cînd eşti în rahat pînă la nas, ţine-ţi gura [închisă]!”

Sigur, mi-am permis să nu-l pun în capul listei de impostori pe pseudo-artistul numărul 1 al României, marele Tudor Chirilă. Ăsta, săracu’, dacă nu i-a dat Dumnezeu nici un talent special, s-a gîndit să se facă solist. Că chitarist ar fi fost mai greu, de exemplu. Dar, în fine, îl lăsăm pe Chirilă, că l-am futut atît şi eu şi prietenul Radu, încît nu o să ni se mai scoale nici dacă ne cinsteşte cu cîte o stacană de vin roşu înainte.

Aceşi pseudo-artişti au o mare fiţă. O chestie care-i deranjează la presă. O întrebare-clişeu care îi irită şi pe care o iau deseori în derîdere. Întrebarea este: „ce planuri de viitor aveţi?”. Personal, nu văd nici o diferenţă între această întrebare şi orice altă întrebare favorabilă, de valorificare a boului căruia îi iei interviul. Deci, bă boule, în loc să zici mersi că îţi ofer ocazia să pui poporul în temă în legătură cu planurile tale care oricum nu interesează pe nimeni, tu mai faci şi gît?!

Şi astă mă duce la adevărata mea problemă, pe care, fiind a mea, am lăsat-o la urmă, ca să vă dau ocazia să nu mai citiţi. Eu eram şi al treilea pe lista promisă, nu atît impostor, cum spun în titlu, cît mai degrabă ipocrit. Pentru că mie îmi ies bube în cur de nervi cînd aud următoarea întrebare: CE MUZICĂ ASCULŢI? Deci, da, am zis! Mă enervează această întrebare ca nimic altceva. În primul rînd, pentru că n-am eu chef să-mi împărtăşesc pasiunile intime cu orice neica-nimeni cu care mă trezesc vorbind pe messenger. Da, intimă! Nici noi n-aţi prea vrea să împărtăşiţi cu toată lumea starea pe care v-o creează muzica preferată, nu? În al doilea rînd, 90% din persoanele care îmi pun întrebarea se aşteaptă să le înşir formaţii în activitate. Nu am, îmi pare rău. Şi, cum e clar că suntem din ce în ce mai dobitoci, nu văd de ce n-ar fi clar şi că suntem din ce în ce mai lipsiţi de gust. Ceea ce era de demonstrat, adică că formaţiile noi sunt, într-o majoritate atît de covîrşitoare încît se poate lesne generaliza, de tot căcatul. Iar eu sunt ipocrit pentru că mi se mai întîmplă să răspund la întrebarea asta. Şi nu-i vorba că mint în legătură cu preferinţele mele, ci că pretind uneori că discuţia îmi face plăcere şi-o lungesc. Ei bine, nu-mi face. Iar următoarei persoane care mă va întreba ce muzică ascult o să-i spun, stăpînit şi plat, cu toată sinceritatea de care mă voi simţi capabil: a mă-tii cînd ţipă-n pulă!