Bunul-simţ şi civilizaţia au scuipat maneaua din viaţa marilor oraşe. În Bucureşti, atîta timp cît te ţii departe de zone rău-famate (Ferentari, Rahova, Regie), maneaua rămîne o amintire tristă. În zonele din capitală în care locuitorii au apă caldă curentă, interfon şi cîini pe care-i ţin în casă (nu afară, în lanţ), ritmurile orientalo-ţigăneşti nu se mai aud. Nici în presă nu se mai vorbeşte despre manele. Nici măcar pe bloguri. Sînt ignorate, aşa cum merită orice formă de subcultură.

Însă această marginalizare a manelei a creat un fenomen social interesant: ca orice specie ameninţată cu dispariţia totală, manelistul se luptă pentru viaţa lui. Simte persecuţia şi face din manea o formă de protest. Aflată în agonie, maneaua tinde să devină un strigăt din mahala. Proştii încep să folosească maneaua ostentativ, din spirit de frondă. Dacă aţi mers vreodată cu tramvaiul 32, ştiţi ce vreau să spun: imposibil să nu daţi peste unul sau mai mulţi deţinători de telefoane mobile care să vă oblige să ascultaţi o manea dată la maxim. Deseori, DJ-ul de ocazie e acompaniat de cîţiva prieteni percuţionişti care bat ritmul melodiei cu palmele, în scaune sau în geamuri. Alţii, posesorii de maşini, deschid geamurile merţanelor larg şi trimit maneaua la atac, un atac disperat îndreptat spre redutele bunului-simţ şi gust. (Apropo, aţi auzit vreodată pe cineva ascultînd muzică bună la maxim în maşină?) Cînd ajung acasă, maneliştii îşi continuă lupta împotriva societăţii care îi refuză: dau iar manelele la maxim, de data asta la boxe mai sănătoase. Să ştie vecinii că ei sînt manelişti şi se mîndresc cu asta. Să ştie că maneaua moare, dar nu se predă.

Sigur, fenomenul de marginalizare a manelei nu se petrece şi la ţară, spre exemplu în oraşul meu natal – Motru. O, da, la Motru maneaua e încă la ea acasă. Oarecum explicabil, din moment ce trebuie să fii tîmpit să ai sub 30 de ani şi să nu fi plecat deja de-acolo, iar tîmpiţii rămaşi ascultă ce vor. Din păcate, mulţi din cei care pleacă, totuşi, din văgăune de astea se duc la oraş, atraşi de mirajul puhoaielor de cei ca ei adunaţi într-un loc – la mall. Merg la Bucureşti, de exemplu, unde îngroaşă rîndurile revoluţionarilor manelişti şi încearcă să se lupte pentru dreptul lor de a asculta ce vor. Toleranţa e în general un lucru bun. Ei bine, nu şi de data asta. Ne pare rău, băieţi, dar o să muriţi. Şi cînd, în deşertul muzicii normale, veţi avea nevoie de un refren de manea ca de o picătură de apă în mijlocul Saharei, nimeni nu o să vi-l dea. Şi uite-aşa, vă veţi cînta singuri maneaua de lebădă.