Unii piloţi de Formula 1 conduc maşini de 75 CP în timpul liber. Marii bucătari fac câteodată senvişuri. Picasso însuşi a schiţat odată o intersecţie pe o foaie, ca să-i explice cuiva unde e non-stop-ul. Iar unii oameni cu ceva talent la scris îşi fac bloguri. Acesta este un blog. Nu puneţi botul!

Vorbeam deunăzi despre sentimentele-clişeu. Le avem cu toţii, chiar şi voi – mediocrii. Nostalgia era unul dintre ele. Mai vreţi? Mai am! Ce ziceţi de – să-ţi doreşti din tot sufletul un lucru până când îl obţii, apoi să te gândeşti: „hm, n-a fost cine ştie ce. Aş vrea altceva, totuşi!”. Ştiu, v-am atins. Ştiu, toţi aţi simţit asta la un moment dat, unii chiar vă faceţi griji că, din cauza asta, nu veţi putea niciodată să fiţi fericiţi. Chiar şi acum citiţi asta şi vreţi cu disperare să primiţi nişte veşti bune în legătură cu asta. Dar doar ce vă spusei: voi nu ştiţi să apreciaţi cum se cuvine ceea ce vi se dă, odată ce aţi primit ce doreaţi, nu? Deci fără veşti bune pentru voi azi. Şi, oricum, n-aveam decât ştiri triste, îmi pare rău. N-o să fiţi fericiţi niciodată. Obişnuiţi-vă de pe acum – viaţa e un turneu cu două etape care se repetă la infinit: goana după ceva şi banalizarea ceva-ului, odată ce l-aţi găsit. Prima etapă e de departe cea mai plăcută. Da, puteţi să mă citaţi cu asta.

Ştiţi ce mă enervează cel mai tare? Timpul. Timpul e o convenţie de rahat care mă face să mă simt mai puţin liber. Azi, de exemplu, am îmbătrânit cu un an. Întotdeauna va fi o parte nasoală în asta. Când ai 7 ani şi, brusc, te trezeşti de 8, o bucăţică a conştiinţei tale derutate îşi spune: „numărătoarea inversă ticăie, fute-m-aş!”. O mare parte din magia filmelor lui Jarmusch se datorează faptului că nu poţi să le plasezi într-o anumită perioadă temporală. Filmele lui Jarmusch există, deci, indepedent de timp. Noi nu. Tot ce facem vreodată se raportează, într-un fel sau altul, la timp. „Când?” e o întrebare care ne bântuie. „Câţi ani are?” e, de asemenea, extrem de importantă. Ce-a zis tipul de-acolo? Că viaţa e o goană după banalităţi? Şi câţi ani are? 24?! Ahh, ce platitudine! Cum?! De fapt, are 15 ani? Sfântă fecioară, băiatul e un geniu!… Să fiu al dracului, până şi verbele au timpul lor!

Sigur, şi dacă nu ar fi timp lucrurile s-ar petrece la fel. Ne-am naşte, ne-am îndrăgosti, am citi bloguri şi am muri. Dar totul ar fi mult mai plăcut, pentru că n-am înţelege sfârşitul. Nisipul din clepsidră ar fi invizibil. N-am trăi nici mai mult, nici mai puţin, nici egal. Doar am trăi. Şi, când soarele nu ne va mai fi bătut în geam de o vreme, am scrie aceleaşi căcaturi, pe aceleaşi bloguri. Şi habar n-am avea că, dacă cineva s-ar fi gândit, cu mii de ani înainte, să inventeze timpul, atunci noi am fi scris căcaturi pe blog pe 31 martie 2009, la ora 5 şi… Are cineva un ceas?