Un prieten cu barbă spunea şi mai spune încă: „Sînt atît de bogat încît îmi permit să merg zilnic cu RATB-ul fără bilet”. Daca îl prinde controlul, plăteşte amenda şi gata. De aceea, în zilele de salariu, îmi permit şi eu luxul să merg cîteva zile fără bilet. Să zicem că-i o fiţă de-a mea. Singurul pericol cînd mergi fără bilet e să fii prins de controlori. Şi nu mă refer la repercursiunile negative evidente care pot interveni. Am convenit deja că amenda în sine nu e o mare problemă. Discuţia pe care controlorii simt nevoia (ori poate plăcerea) să o poarte cu tine, e, însă, halucinantă.

Uneori regret că nu sînt Kafka. Alteori nu, cînd mă gîndesc că sigur îl futea tac-su’ în cur. Astăzi e una din zilele în care regret. Pentru că, dacă aş fi fost Kafka, aş fi scris un super-roman (sau măcar o nuvelă) despre întrebările pe care ţi le pun controlorii în timp ce-ţi scriu amenda. Sigur, tu eşti un ipocrit. Ar trebui să-i arunci banii în faţă şi să pleci. Dar undeva, în străfundurile jidăneşti ale sufletului tău, încă speri că acel chestionar ad-hoc te va scăpa de amendă. Sigur, eşti tu şmecher şi-ţi spui că banii nu contează cînd te urci cu mîna-n cur în autobuz, dar, pus faţă în faţă cu situaţia, parcă ai prefera să nu-i dai decît să-i dai. Discuţia, întotdeauna condusă de controlor, se axează pe două coordonate: dojana retorică şi întrebările informative stupide. Vă dau un exemplu concret, de acum cîteva ore:

Sînteţi student?„, zice. „Da„, răspund. Nu ştiu de ce zic că da, pentru că nu sînt. E o altă slăbiciune de-a mea: îmi place să mă simt tînăr şi studios. „Şi, dacă sînteţi student, de ce nu v-aţi făcut un abonament redus?„. Simt că am călcat într-o zonă minată. Încerc să mă repliez: „De fapt, nu mai sînt student„… Replica vine monotonă, fără inflexiuni: „Şi atunci de ce nu v-aţi făcut un abonament întreg?„. Observaţi, desigur, cum deja tinde să facă trecerea de la dojană retorică la întrebările informative stupide. Mă întreb de ce pula mea m-a mai întrebat din prima dacă sînt student. Nu-i răspund, ca să-l păstrez în zona retorismului. Insistă: „Unde lucraţi?„. Cu asta, transhumanţa e completă. S-a intrat direct în tărîmul întrebărilor stupide şi inutile. Orice şansă de a mai scăpa de amendă e pierdută. Sau poate nu… „Vreţi să vă dăm amendă sau să vă facem un card de suprataxă?” Decid să mai rabd puţin: „Care-i diferenţa?„. „La card plătiţi 500 de mii pe loc„. Sînt perspicace: „Deci nu e nici o diferenţă!„. Ba se pare că e: „Ba da, cu cardul puteţi să circulaţi astăzi cît vreţi cu RATB-ul, fără bilet.” Am simţit nevoia să bolduiesc replica asta. Ta-daaam! Deci nu era deloc acelaşi lucru! Ei bine, cu doar 500 de mii de lei, am cîştigat o excursie cu RATB-ul prin Bucureşti. Exact ce-mi doream! Pot să mă duc oriunde, pot să gust din plăcerile oferite de acest mirific mijloc de transport şi să merg în toate colţurile acestei mirobolante capitale europene. Hai, sictir! Dacă nu dura mai mult să facă procesul verbal, jur că l-aş fi rugat să-mi scrie mai bine o amendă, ca nu cumva acelaşi spirit jidănesc de care vă vorbeam să mă îmbie să merg pe undeva în Bucureşti, această toaletă publică plină de căcaţi şi maşini.