După prima mea zi ca biciclist la oră de vîrf în Bucureşti, am ajuns la concluzia că trebuie să explic cîţiva termeni extrem de tehnici, de super-nişă, pe care marea majoritate a bucureştenilor nu par să-i cunoască. Bicicletă: vehicul pe două roţi rotunde acţionat de un lanţ pus în mişcare de picioarele unui biciclist. Biciclist: persoană care se găseşte pe bicicletă la un moment t1, unde t1 e timpul cît e pe bicicletă (a nu se confunda cu pieton: persoană care se deplasează pe jos chiar dacă are o bicicletă la mînă, deci are dreptul să traverseze pe trecerea de pietoni, bă, boilor).

Prima seară a fost frumos. Duminică, ora 22:00. Nu ie nimeeeni pă druuuum. Bag viteză pînă la Leu (vreo 3-4 km) şi ajung înaintea maşinii cu care plecaseră prietenii mei (mergeam la tenis). La întoarcere făceam opturi pe banda din mijloc a unui Iuliu Maniu pustiu.

Luni dimineaţă, însă, a început calvarul. Străzile şi trotuarele pline. Din Militari pînă la Spitalul Municipal, unde începe pista de biciclete, m-am simţit cam prost. Îi încurcam ba pe pietoni, pe trotuar, ba pe şoferi, pe stradă. De cînd m-am urcat pe pistă, însă, am început să mă enervez. Deja era dreptul meu să merg pe-acolo, pe pista cea strîmtă, chit că a trebuit să stau cu pieptul lipit de ghidon ca să trec pe sub pomii de pe Splai, dintre Eroilor şi Piaţa Operei. Pista de biciclete din Bucureşti, însă, nu există. Există, în schimb, nişte marcaje pe trotuar cu biciclete desenate pe ele, care delimitează: a) un drum pentru moşi. Bătrînii bucureşteni sînt convinşi că primăria le-a desenat dungile alea galbene ca să poată ei să-şi tîrască băşinile pe ele fără să fie deranjaţi de nimeni. Uitînd pentru cîteva clipe de moarte, păşesc surîzători pe săgeţelele galbene, agăţaţi de nelipsitele plase de Carrefour/Cora/Billa/Metro/Angst/Megaimage/Pulamea. Îşi amintesc repede de sfîrşitul tuturor lucrurilor, însă, cînd un biciclist încruntat îşi zdrăngăne zgomotos zdrăngănitoarea, la trei metri în spatele lor. Eu sînt ăla, iar zdrăngănitoare e soneria de la bicicletă, desigur. Mai aveam şi-un b), parcă. Pista cea galbenă mai e folosită şi ca parcare. Începînd de la Facultatea de Drept şi pînă la Universitate, 50% din pista de biciclete este ocupată cu maşini parcate. Parcate frumos, disciplinat, EXACT pe mijlocul pistei. Un bou cu Alfa Romeo chiar mi-a tăiat calea (pe trotuar, da) în faţă la Krishna. Mi-a tăiat calea şi Alfa-ul a rămas acolo. Nemişcat. Mut. Parcat pentru totdeauna, parcă. Mi-am adunat toţi mucii din gît ca să-i scuip pe parbriz. M-am oprit în ultimul moment. Păi, ce, eu mă cobor (de pe bicicletă) la mintea lor?

La sfîrşit, surpriză: în ciuda tuturor obstacolelor, am făcut 25 de minute din Militari pînă la Universitate. În mod normal, cu transportul în comun, făceam 40-50. Cred că mă mai duc cu bicicleta la serviciu şi azi.

PS – era să uit să mă laud. Iată-mi şi bolidul: http://www.btwincycle.com/EN/b-twin-5-27801814/