Tradiţiile româneşti sînt, de obicei, de căcat. Toate la care mă pot gîndi sînt, fără excepţie, situate undeva la intersecţia superstiţiei cu prostul gust. Dar cele mai enervante sînt, de departe, cele de nuntă şi înmormîntare. Voi vorbi despre primele, că de înmormîntări am fost scutit anul ăsta. Nu şi de nunţi, însă. Căci pare-se că am ajuns la vîrsta la care tuturor prietenilor mei li se pare super-mişto să te căsătoreşti. Cu persoane de sex opus, ceea ce e banal şi super-previzibil. Trei nunţi în decurs de-o lună. Ce altceva mi-aş mai fi putut dori pentru un concediu perfect?

Chiar, de ce se căsătoresc oamenii? Mă refer la toată tevatura cu cununia bisericească, nu la datul cu băţul pe-un certificat la primărie, că asta înţeleg – au nevoie oamenii de el ca să poată să se înghesuie să ia ţeapa vieţii cu programul „prima casă”. Uneori mă gîndesc că tot calvarul ăla care începe din momentul programării datei nunţii este un fel de purgatoriu. Testul suprem pentru o relaţie care de cele mai multe ori nu merită, biata de ea, să treacă prin asemenea cazne. Dacă cei doi viitori soţi pot să treacă prin asta, e clar că vor rezista măcar o lună – două, pînă la cealaltă tradiţie românească – divorţul. Pîna una-alta, cele cîteva luni de pregătire a nunţii sînt ceasul cu numărătoare inversă al unei bombe cu ceas care, la detonare, se presupune că n-ar trebui să aducă distrugere şi cetăţeni morţi, ci fericire şi nuntaşi beţi. Aşa ar trebui să fie, cel puţin. Ei bine, fără să fi trecut prin asta, ceva îmi spune că, după ce totul s-a terminat, în prima zi de după cununia religioasă, cei doi soţi nu vor spune niciodată: „ei, iată că a meritat să trecem prin toate căcaturile astea. A meritat să stăm două săptămîni în magazine scumpe ca să ne căutam haine de nuntă. Haine care au meritat, desigur, sutele sau chiar miile de euro cheltuiţi pentru o garderobă de unică folosinţă. A meritat să ţinem acel maraton în care ne prefacem că ne sînt simpatice toate cunoştinţele, doar ca să le putem înmîna o invitaţie al cărei model am stat zile întregi să-l alegem. A meritat să ne dăm de ceasul morţii ca să găsim o sală cît mai mare şi o formaţie cît mai bună, cu lăutari cît mai negri. A meritat să dăm peste cap viaţa părinţilor pentru cîteva luni. A meritat pentru că, iată, acum stăm amîndoi şi ne plictisim în garsoniera noastră de căcat la care o să plătim rate pentru tot restul vieţii, adică facem exact ce făceam şi alaltăieri, cînd încă nu eram căsătoriţi.” Deci hai sictir, că nu vă cred. Şi-mi veţi da dreptate peste doi ani, la divorţ. Şi copiii voştri îmi vor da dreptate peste 15 ani, cînd vor vrea să-şi aducă tatăl la şedinţa cu părinţii şi vor trebui să plătească un vecin care să-i joace rolul.

Cît despre ziua propriu-zisă a nunţii, asta mi se pare peste limitele suportabilităţii unei fiinţe umane medii. Atenţie, acum mă refer la o nuntă „ca la carte”, cu toate detaliile folclorului respectate cu sfinţenie. Iată cîteva, aşa cum le-am înţeles eu din nunta de aseară:

Dusul miresei la apă: aparent, mireasa mai are o ultimă şansă să se răzgîndească şi să-şi agaţe un bolovan de gît. Atenţie! Pentru ca tradiţia să poată da rezultatele scontate, apa trebuie să fie mai adîncă decît înălţimea miresei.

Paharul cu fasole verde şi ardei iute din casa socrilor mari: Astfel, ginerele îşi dă seama că există şi lucruri mai rele decît să te căsătoreşti: ca de exemplu, să bei un pahar plin cu fasole verde şi adei iuţi.

Ruptul jartierei miresei cu gura de către mire: Testează calităţile fizice ale mirelui. Nu ştii niciodată cînd va trebui să-ţi dezbraci nevasta legat la mîini sau după ce ai suferit o paralizie de la gît în jos.

Aruncatul buchetului spre fetele nemăritate de la nuntă: Un gest de politeţe la adresa fetelor urîte prezente la nuntă. E foarte posibil ca, pentru unele, acel buchet să fie singurul pe care îl primesc în întreaga lor viaţă.

Dezbrăcatul miresei pe un scaun, în timp ce nuntaşii emit urlete tînguitoare: Observaţi că acest obicei mi-e puţin neclar. Am scuza că eram deja abţiguit cînd s-a produs, ca să nu mai zic că mi-a fost blocat cîmpul vizual de sutele de invitaţi care, din nu ştiu ce motiv, au renunţat la pahare şi s-au ridicat toţi în picioare. Totuşi, nu văd de ce invitaţii s-ar jeli cînd e dezbrăcată mireasa. Cu excepţia cazurilor în care avem de-a face cu o mireasă obeză şi îngrozitor de urîtă, desigur.

Darul: un obicei specific românesc, prin gradul lui de tîrlănie. Auzi, să faci cadouri în bani! Ce s-a întîmplat cu clasicul cadou format dintr-un pachet săpun+şampon?

PS – casă de piatra, Cosmin şi Andreea! (chiar aşa, ce urare! Probabil o reminiscenţa de pe vremea cînd tinerii căsătoriţi locuiau în peşteri. Adică anii ’90…)

PPS – aştept de la voi şi alte tradiţii, care mie mi-au scăpat pe motiv de alcoolizare sau care sînt specifice regiunii voastre natale. Poate continuăm serialul.

PPPS – mîine noapte plec la Praga. Încă nu ştiu dacă la Praga s-a băgat, pînă acum, internet. Dacă da, poate vă mai scriu de-acolo.