Cine nu s-a uitat la US Open anul ăsta e un fraier. Dar cine nu s-a uitat la finala masculină, terminată în dimineaţa asta, e de-a dreptul bou. Pe Federer, după ce a cîştigat 15 turnee de mare şlem şi US Open-ul în ultimii 5 (!) ani, mulţi îl acuzaseră că e inuman. Că e o maşină fără sentimente care nu se unge cu Ben Gay la inghinali, ci cu vaselină. Îl urmăresc pe elveţian de ani buni. Nu mă laud c-aş fi vreun mare tenisofil, dar Federer e cu siguranţă sportivul meu preferat. După ce i s-au născut gemenele în vara aceasta, Federer mi-a părut, pînă acum, de trei ori mai bun decît era deja. Şi era cel mai bun. Nu (numai) din lume, ci din istoria tenisului. Nici nu-mi imaginam că Del Potro, argentinianul cu înălţimea puţin peste media turneului (1,98 m), l-ar putea încurca în finală. Şi, pînă pe la jumătatea setului 2, nici nu a făcut-o. Dar atunci s-a întîmplat ceva. Mie îmi place să cred că Roger s-a gîndit să le demonstreze americanilor care aproape că îmbătrîniseră fără ca el să piardă vreun meci la New York că e, împotriva tuturor aparenţelor, om. Şi a început să greşească. La fel de senin cum o făcuse şi cînd era imbatabil. Revere lovite cu rama în tribune, forehand-uri explodate în baza fileului, cîte o dublă greşeală aproape la fiecare game. Cu siguranţă, marea performanţă a lui Federer din noaptea asta a fost că a reuşit să greşească atît. Nimeni nu-l credea capabil de asta. A pierdut setul decisiv calm, fără măcar să ofteze, apoi a declarat că nici nu era atît de important să cîştige el aici şi că Del Potro merită mult mai mult decît el trofeul pentru turneul senzaţional pe care l-a făcut. O dovadă subtilă de mărinimie fără nici o urmă de ironie, aroganţă sau desconsiderare a adversarului. Federer a pierdut al şaişpelea turneu de grand şlem, dar şi-a cîştigat statutul de om în faţa lumii, care se îndoia din ce în ce mai tare. Şi deja nu mai glumesc.

Oricum, după US Open 2009 rămînem cu uimitorul Del Potro, pentru care victoria în faţa lui Federer (aşa cum recunoştea şi în interviul de după meci) e mai importantă decît cîştigarea turneului însuşi şi cu minunata penultimă minge a semifinalei Federer – Djokovic. Mingea care l-a făcut pînă şi pe Dragoş Vasile, colegul meu mai specialist în tenis ca mine, să spună despre Federer azi, la redacţie, că „ăsta nu e om, e Dumnezeu!”. Mingea despre care Federer însuşi a spus că e cea mai frumoasă pe care a jucat-o în viaţa lui. Mingea care, din păcate, aproape că l-a obligat să piardă finala. Dacă o cîştiga, nimeni nu l-ar mai fi crezut pe Roger că e muritor.

Iat-o aici: http://www.youtube.com/watch?v=5Q7iuxqeWPE&feature=related

Şi aici:  http://www.youtube.com/watch?v=O_XUyJvIb3I&feature=related

Şi neapărat aici: http://www.youtube.com/watch?v=8p89NFkZB2k&feature=related