În general, fauna dătătoare din coate alături de care circul aproape în fiecare zi în autobuzul 336 mă face să cred că există oameni care merită să fie serviţi de o companie aşa serioasă cum e RATB-ul. Acum cîteva zile, de exemplu, o doamnă de etnie romă la vreo 30 de ani vorbea la telefon atît de tare în autobuz încît cred că o auzeau şi ceilalţi participanţi la trafic (cei cu maşini personale), şi asta prin geamurile închise. Doamna respectivă împărtăşea unei prietene pe care o numea generic (cam de două ori într-o frază, la început şi la sfîrşit) „fă” problemele pe care le are cu soţul, actualmente în puşcărie. Călătorii ascultau jenaţi, fără să aibă de ales, toate ofurile conjugale ale ţigăncii cu telefon. Unele exprimări erau memorabile. Mi-am notat doar două: „Fă, am dat lanţul la amanet datorită din cauza lui, fă!” şi „Fă, eu sunt cea mai ultima zdreanţă pentru el, fă!”.

Astăzi în 336, însă, ochii mi-au căzut pe carneţelul roz în care o fetiţă care stătea pe scaunul din faţa mea scrijelea foarte concentrată ceva. Carneţelul era plin de propoziţii stîngace scrise cu litere mari de tipar. Prima propoziţie (şi cea care mi-a atras atenţia, de altfel) era „CUZINEŢI TREBUIE SĂ-I IAU AZI LUI TATA”. Dincolo de topica greoaie şi dativul perfectibil, fraza m-a uimit, pentru că mi-am dat seama că eu habar n-am ce-s ăia cuzineţi. Mi-am ridicat privirea şi-am analizat-o pe autoare în geamul de plastic în care se reflecta. Era o fetiţă blondă de 5-6 ani (nu cred că era la şcoală încă), cu ochii de un albastru intens şi închis, cu părul prins în codiţe împletite şi gropiţă în bărbie. Frumoasă ca în visele taţilor de pretutindeni. Sprîncenele aduse spre nas trădau un puternic efort intelectual, confirmat de gîngurelile cu care încerca să-şi citească operele. Mi-a plăcut atît de tare postura încît mi-am proptit în mod absolut necivilizat bărbia în spătarul scaunului fetiţei, cu gîndul să citesc mai multe fraze din carneţel. Am reuşit să mai disting: „AM GĂSIT MULTE CUVINTE”, propoziţie care m-a impresionat şi mai tare, de data asta pentru că S-ul din cuvîntul „găsit” era făcut invers, ca în oglindă. Ceea ce mi-a amintit că şi eu trăgeam aiurea liniuţa dintre cele două beţe ale literei „N”, cînd eram mic (aveţi în poză o mostră a semnăturii mele de pe vremea aceea, descoperită ulterior pe copertele interioare ale unor cărţi). Am întors capul către femeia care stătea pe scaunul de lîngă fetiţă. O doamnă la vreo 60 de ani, probabil bunica, care citea cartea „În al nouălea cer”, de Danielle Steel. Mărturisesc că nici de asta n-am auzit, probabil vreo scriitoare americană de telenovele. Era totuşi o carte sănătoasă, cu vreo 1000 de pagini de scris minuscul. Cel puţin o familie de semidocţi, dacă nu cumva chiar de intelectuali, m-am gîndit, şi m-am bucurat. M-am întristat însă cînd mi-am imaginat ce cărţi vor citi sau ce muzică vor asculta prietenele acelei fetiţe, peste vreo 10-15 ani. Sau, mai rău, ce propoziţii va scrie ea însăşi, la acea dată, pe messenger şi jurnale de hi5.