(în direct din troleul 61)

Chiar acum mă uit la ea. Stă pe scaunul de deasupra roţii stîngi şi se uită contrariată pe geam. Habar n-am ce anume o contrariază. Are geacă verde, foarte lucioasă; cercei rotunzi, de cel puţin 15 centimetri diametru; blugi pătaţi, parcă cu clor. Faţa – regretabilă: nas mare, ten suferind, gură cu buze aproape inexistente, mereu întredeschisă. Sigur cunoaşteţi gura întredeschisă. E expresia supremă a prostiei. Unii oameni deschid gura atunci cînd se concentrează asupra unui lucru (cînd li se vorbeşte, cînd citesc sau pur şi simplu cînd admiră vreun element de peisaj). O fac aproape ostentativ, ca şi cînd gura ar fi o a treia ureche. Acei oameni sînt idioţi.

Pe scaunul din faţa ei stă el.Geacă galbenă, dar la fel de lucioasă. Pantofi sport roşii, Puma Ferrari.

Timp de trei staţii, cuvintele îi ocolesc. Se privesc pur şi simplu. Ea tace cu gura deschisă, el tace cu freza făcută. Într-un tîrziu, el se uită la figura ei trist de urîtă şi-i împărtăşeşte sincer, aproape copleşit:

– Îmi plac ochii tăi!

Ea şi-i dă peste cap:

– Mai mi-ai zis de 15.000 de ori!

Duduia avea ochi normali (normalitate care, într-adevăr, era de-a dreptul remarcabilă, ţinînd cont de restul fizionomiei). Jignit în sentimente, cocalarul ridică din umeri (semn că şi-a epuizat complimentele) şi spune, mai mult pentru el:

– Bine, fă, dacă ţi-am mai zis…