Cînd eram mic, visam la un loc pe Pământ unde toate speciile de animale să convieţuiască libere şi nu tocmai în bună înţelegere. Voiam război. Mă întrebam fascinat cine o „bate” dintre un leu şi un tigru. Sau dintre un crocodil şi un urs polar. Acum, la 24 de ani, am descoperit acel loc. Copilul din mine e mulţumit.

(a se citi cu vocea lui Florian Pittiş)

Antilopul GeoNelU paşte senin în luminiş alături de partenera lui, antilopa cu bărbuţă GeoNUca. Ocazional, se mai hîrjonesc înţepîndu-se unul pe celălalt cu cornul în fese. Îşi permit mici nebunii pentru că cei doi pui sînt plecaţi la un chef de bivoli. Dar nu au habar că, din tufişuri, îi pândesc cel puţin şapte specii superioare lor în lanţul trofic. Specii care au în spate secole de evoluţie în arta ucisului şi care muşcă fără avertisment. Unele de carotidă, altele de tendoane şi, în fine, unele mai puţin periculoase, de cur.

Dacă GeoNelU şi GeoNUca s-ar uita cu atenţie după baobab, de exemplu, şi-ar da seama că acolo se ascunde grupul de hiene condus de versatilul mascul cu blană roz Hiebe. Pentru că nu sunt atît de puternice sau de curajoase încât să-şi permită un atac direct, hienele şi-au petrecut toamna dîndu-se bine pe lângă antilopele naive şi degrabă iubitoare să fie pupate în fund. Acum, că le-au cîştigat încrederea, îşi fac planul de atac rînjind.

La fel de minuţios se pregăteşte şi haita de lupi tineri, în frunte cu lupuşorul dolofan Bălicioiu. Pînă acum, toate animalele locului i-au desconsiderat, tratîndu-i ca pe nişte căţeluşi. A sosit vremea să ia cu asalt luminişul şi să omoare antilopa. Dar numai împreună pot reuşi. E imperios necesar să atace toţi în aceeaşi direcţie.

Dar ce se vede acolo, în iarbă? Ah, da! Sînt leii, conduşi de temutul Tăsnase, cel uşor recognoscibil pentru că, în mod inexplicabil, are blana mai roasă la baza cozii. Cîndva regele ţinutului, Tăsnase a fost alungat în urmă cu cîţiva ani. Acum, dornic de revanşă, se strecoară agale şi maiestuos prin iarba deasă, afişînd un calm absolut. Imediat în spatele lui, leul tînăr (încă fără coamă) Tonta îl soarbe din priviri, încercînd să-i imite fiecare gest.

Mai încolo, pe un dîmb aflat la o distanţă sigură, panterele negre conduse de masculul alfa-beta Marean se pregătesc şi ele de luptă. Şi ele, ca şi hienele, îi juraseră odată protecţie antilopei. Dar vremurile se schimbă. E secetă şi panterelor negre le este foame. Foame de putere.

Ascuns în hăţişuri, singur şi sobru, stă uriaşul urs Miron. E mai degrabă atent la pregătirile de atac ale celorlalţi prădători decît la antilopa căreia oricum nu îi dă vreo şansă. Miron ar vrea să nu împartă ciosvîrta cu nimeni, dar ştie că nu are de ales. De aceea trebuie să se orienteze către un aliat pînă nu e prea tîrziu.

Ia în calcul, de exemplu, grupul de rîşi molcomi conduşi de temuţii Sile şi Ioan Rîs. Ursul Miron ştie că, în cazul în care rîşii l-ar ajuta să preia controlul luminişului, apoi ar putea cu uşurinţă să le cedeze nişte locuri bune pentru vînat în schimbul asigurării că ei îi vor tolera şi asigura domnia.

Martor la toate aceste frămîntări, dinozaurul Nelu mestecă tacticos o frunză de eucalipt. Este unul dintre puţinii din specia lui care au rezistat extincţiei. Această excepţională capacitate de supravieţuire în orice condiţii îl face extrem de respectat printre celelalte animale. Dar Nelu este prea trecut prin epoci ca să-şi mai dorească şefia. Momentan, se gîndeşte pe cine să susţină ca să-i fie şi lui bine. Şi e sigur că aportul lui va fi, ca întotdeauna, decisiv.

(…)

Fără să suspecteze că atacul asupra lor e iminent, antilopul GeoNelU şi antilopa GeoNUca continuă să pască absorbiţi, cu ochii goi şi speriaţi pierzându-li-se uneori în zare. Se tem tare de flăcări, după ce au pierdut aproape totul într-un incendiu pe care şi-l amintesc violet. Nu au de unde să ştie că nu de foc vor muri, ci de colţi.