Al dracului ne mai place să împrumutăm de la americani. Ce-i prost, mai ales. Un rahat pe băţ să ne dea iancheii şi noi îl lingem frumos, pînă la lemn. Ei, sau poate nu chiar aşa. Sîntem totuşi un popor destul de selectiv. Nu lingem hăndelul de pe băţ decît dacă fac americanii o franciză cu logo colorat pe care o importă în treizeci de LOCAŢII din ţară, apoi îi fac reclamă mişto la televizor, de aia venită de la ei şi dublată de nişte poponari în limba română. Altfel, noi nu punem gura pe căcat, să fie clar, da!?

Şi, că tot am picat cu curul pe subiect, vreau să vă spun o nouă chestie pe care am furat-o de peste ocean, pe lîngă filme, mîncare şi impresia că sîntem buricul pămîntului: datul în judecată, mînca-v-aş! Nu mai poate un şef să pună plua pe curu la o secretară, că curva îl şi dă în judecată. Nu mai pot Moga şi Iris să cînte o furăciune pe la paranghelii, că se trezesc reclamaţi. În fine, nu mai poate un blogăr talentat, atrăgător şi potent să-şi dea cu părerea despre o vedetă, că pac – se trezeşte cu citaţii. Dacă bietul Bendeac avea ceva motive, că în textul ăla chiar şi eu recunosc că (deşi era o glumă), am exagerat, ia să vedeţi acum de ce vrea să mă jupoaie mister Mihai Trăistariu. Mister de la că-i misterios, adică, staţi liniştiţi. Recte e un mister cum a ajuns băiatul ăsta vedetă, cînd castrati care o luau sus la octavă erau mai des întîlniţi în Italia secolului XVI decît sînt maidanezii în Bucureştiul secolului XXI. Deci poţi să cînţi subţire şi ai făcut pasul (mic, de altfel) de la manele la Eurovision. Aşa, şi?! Ce mare chestie? Alţii la vîrsta lui cîştigă bani cinstit, fără să se maimuţărească la televizor. Dar haideţi, că ne pierdem în hîrţogăraie. Iată paragraful pentru care vrea Mişu ăstălalt să mă dea în judecată:

„Dacă aş avea 500.000 de euro (…) aș îndrăzni să coclesc undeva în segmentul reprezentat de Elena de la Mandinga / Mihai Trăistariu. Mă gîndesc și la Trăistariu pentru că îmi imaginez că, cu 500.000 de euro în cont, s-ar putea să-mi permit rafinamentul de a deveni homosexual.” (textul integral aici)
Reacţia lui Trăistariu o vedeţi în poză. Da’ ce-am zis, frăţioare?! Că dacă aş avea 500.000 de euro te-aş fute? Şi? E ceva rău în asta? Te consider un bărbat atrăgător, dar la banii mei nu-mi permit să te abordez. E de bine, băi! Maxim o hărţuire sexuală poţi să storci de la mine, zic eu.
Apropo, vreau să subliniez că eu n-am nimic cu homosexualii. Ba dimpotrivă, sincer să vă spun sînt uneori invidios pe ei. Mi se pare super-banal să fii hetero, aşa-s toţi fraierii de la ţară. Dar să fii homosexual e deja (cum spuneam şi-n textul ăla), un mijloc sigur de a urca pe scara rafinamentului, dar şi pe aceea a priceperii. Pentru că, automat, dacă eşti ghei, te pricepi la modă, la filme şi la ecologie. Nimeni nu poate contesta asta! Arătaţi-mi mie gheiul care nu se pricepe la astea trei şi-l mănînc. Sau, mă rog, pentru gheii care mă citesc şi vor să-i instig un pic – i-o mănînc.
Deci, dragii mei ghei, vă rog să nu mă mai daţi în judecată! Sînt de partea voastră! În sensul că vă iau apărarea, nu c-aş fi cu voi în echipă. Nu m-ar deranja să fiu, dar na, aşa m-a făcut mama, afomeiat. Pîine şi cur la toată lumea! Ura!

Mihai Trăistariu, într-o postură pe care o îndrăgeşte: cu cocoşelul

PS – nu vi se pare că „ne vedem în instanţă” sună un pic a invitaţie în oraş? Oare e un „date”? Dacă da, spuneţi-mi şi mie repede cum să mă îmbrac, cu ce parfum să mă dau şi, mai ales, cine intră primul în tribunal dacă ambii sînt bărbaţi – bărbatul sau femeia?!