Sînt albastru şi am arc, deci sînt extraterestru

James Cameron este, într-adevăr, un geniu. A făcut un film de trei ore în care jigneşte în mod repetat bunul simţ, bunul gust şi inteligenţa medie a spectatorilor. Şi totuşi, oamenii se înghesuie să plătească pentru a-l vedea. Preferam să mă înjure de mamă, că măcar scăpam mai ieftin. Dar să le luăm pe rînd…

1. Metafora pe care se bazează filmul e atît de evidentă încît cred că nu mai merită să intre în categoria „metafore”. Dacă Eminescu ar fi numit soarele un „glob de foc”, de exemplu, se chema că e beat sau prost, nu că face o metaforă. Ei, povestea filmului e aşa: americanii atacă un teritoriu străin (aici extraterestru) pentru a pune mîna pe o resursă importantă (aici nu petrol). Lipsiţi de scrupule, americanii cei răi distrug totul, de la vieţi nevinovate la tradiţii locale şi ecosisteme, dar încearcă în acelaşi timp să salveze aparenţele prin eforturi, chipurile, de a „civiliza” zona. Deci măgarul ăla de Cameron a avut nevoie de nu-ştiu-cîte sute de milioane de dolari ca să facă un film despre invazia americanilor în Irak. Doar că în filmul lui irakienii nu au bombe, ci cozi, şi caii irakienilor nu au patru picioare, ci şase. Ceea ce ne duce la punctul 2.

2. Mult-lăudata Pandora e o lume făcută, probabil, de un funcţionar sau un inginer. Sau numiţi voi o altă categorie lipsită de imaginaţie, la alegere. Locuitorii Pandorei sînt ca oamenii, doar că un pic mai mari, iar animalele sînt ca pe Pămînt, doar că au mai multe picioare (de obicei şase). Oaaau! Ce lume fenomenală! Nu m-aş fi gîndit niciodată că poate să existe aşa ceva, să-mi bag cele două picioare! Apropo de punctul 3…

3. Cele trei sute de milioane de dolari nu au fost de ajuns pentru ca nesimţitul de Cameron să angajeze nişte oameni de ştiinţă, sau măcar vreo doi studenţi care mai cască ochii pe National Geographic în sesiune. Am vorbit de animalele cu şase picioare, nu? Două în spate şi încă patru, foarte apropiate unele de altele, în faţă. O adaptare la mediu absolut inutilă, drept dovadă că pe Pământ (care parcă seamănă un pic cu Pandora, nu?) nu există aşa ceva. În schimb, în jungla de pe Pandora există prădători mari. Foaaarte mari. Atît de mari încît le este imposibil să se strecoare prin rahatul ăla de vegetaţie deasă. Ca un exemplu absolut jenant, la începutul filmului Jake-avataru’ (aflat, atenţie!, pentru prima oară pe Pandora) e urmărit de un soi de felină fioroasă care, deşi juca pe teren propriu, se izbeşte cu capul de toţi pomii şi se agaţă cu gîtul de toate lianele în încercarea de a-l prinde. Încercare sortită eşecului, se înţelege. Cameroane, ai mai văzut tu jaguar să dea cu rîtul în pomi cînd urmăreşte prada, coane? Ah, să nu uit de munţii suspendaţi…

4. Culmea imaginaţiei băiatului care a creat Pandora a fost atinsă cînd acesta a fumat mai mult decît de obicei şi s-a gîndit că ar merge să inventeze o nouă formă de relief: munţii suspendaţi. Einstein, săracul, cred că a deschis şi sicriul, la cît s-a răsucit în el văzîndu-şi forţa preferată terfelită în acest hal. Să fie clar: gravitaţia, cel puţin în Universul nostru, este sfîntă. Nu există nici o explicaţie logică sau măcar rezonabilă pentru care nişte pietroaie uriaşe să „atîrne” la cîteva zeci de metri de un corp care are masa de jdemii de ori mai mare. Pur şi simplu nu se poate.

5. Dialogurile sînt nesimţit de proaste. Cred că nu găseşti în toate filmele nominalizate la Oscar şi Globul de Aur în 2010 atîtea clişee cît în trei ore de Avatar. Toate personajele din avatar ţin neapărat să abiă cîte o glumă în fiecare replică. Savanţii, soldaţii, extratereştrii, toţi. La dracu, de cîteva ori m-am aşteptat să se ridice caii ăia cu şase picioare în două dintre ele, cînd sînt cravaşaţi, şi să îi spună stăpînului: „Mane, călăreşti aşa de prost că încep să înţeleg de ce a băgat nevastă-ta divorţ”. Aţi ghicit, toate glumele eşuează lamentabil.

6. Erorile logice se simt, şi ele, ca acasă. De exemplu, o pilotesă de elicopter (un elicopter de război, care avea paişpe tipuri de arme pe el şi transporta soldaţi) dezertează brusc atunci cînd elicopterele primesc ordin să atace Pandora. Şi zice (apropo de clişee): „I didn’t sign up for this shit”. Adică ea nu s-a înrolat ca să distrugă Pandora, cum ar veni. Menţionez că nu era primul ei zbor, ba chiar părea o obişnuită a locului. Şi atunci mă întreb: oare ce credea ea că o să facă în armată, la bordul unui elicopter cu mai multe arme decît şuruburi? Curse de maxi-taxi?!

Aş putea continua, dar m-am plictisit. Şi asta ar mai lipsi: după ce am dat un milion să văd infecţia asta de film, să mai pierd şi mai mult de jumătate de oră din viaţă povestindu-l.