Dacă faci greşeala să-i întrebi pe ei, zic că-s băieţi de cartier. De fapt, sînt nişte rataţi care locuiesc cu părinţii şi, în rarele cazuri în care muncesc, job-ul lor le impune purtarea unui ecuson cu numele. Îşi petrec eternul timp liber între blocuri, pe străduţe, chinuind copii ai vecinilor pentru amuzamentul personal şi poştind petul de bere. Ocazional, joacă sporturi cu mingea pe asfalt, dar nu se prea pricep. Ascultă manele doar acasă, în surdină. Afară, cu băieţii, o ard numai în hip-hop. Toţi au porecle, dar nici una nu sună româneşte. Aţi observat şi voi, nu? Nu v-aţi săturat de tîrlani de spatele blocului care se prezintă (sau ne sînt prezentaţi) drept Tommy, Max, Larby, Slash, Demi, Miguel sau Rover? Merg îngîndurat prin ghetouri, cu mîinile îndesate în buzunare, şi tînjesc după un Vasile care-mi să-mi fută o sticlă de bere în cap. După un Gheorghe care să mă înjure de mamă. După un Laurenţiu care să rîgîie în urma mea.

Aşa era şi el: John, necum Ion sau Nelu. Mergea cu trenul dinspre Bucureşti spre Craiova. Gras şi urît. Locuia cu mama în capitală, dar voia să-i facă o surpriză celei care spera el să-i fie viitoare consoartă. Evident, vorbise cu ea doar pe internet. Uitase, însă, ceva important: adresa fetei din Craiova. Cunosc toate aceste detalii pentru că John a vorbit tot drumul foarte tare la telefon. Ostentativ de tare. Nesimţit de tare. Urla pur şi simplu, dornic ca colegii pasageri de la clasa a doua să ia la cunoştinţă ce mare gentălmen e el. Nereuşind să-mi aud muzica în căşti, am scos pixul şi-am notat febril ce-a vorbit John la telefon. Am făcut-o cu răutate, hotărît şi concentrat cum n-am fost la nici un curs de stenografie de la facultate şi la nici un interviu pe care l-am făcut. John (dacă citeşti asta), eşti un bou care vorbeşte tare la telefon şi care merită să fie pedepsit pentru asta. Tu ai vrut ca un vagon întreg să afle cît eşti de penibil. Ei bine, vor afla cîteva trenuri. Iată, deci, cîteva selecţii din discuţiile telefonice ale lui John, de joi:

– (cu un prieten) Frate, un singur lucru am uitat acasă!… Adresa, frate!… Tu eşti singurul care mă poate ajuta!… Hai, te rog io!… Te fac naş, frăţioare!… Ok, atunci te fac orice vrei tu!… Pregăteşte banii, frate, că e de nuntă!

– (despre mă-sa) Mama nu trebuie să ştie nimic! Nu trebuie să ştie mama tot ce fac eu, corect? Nu vreau să ştie unde merg, că ea vrea explicaţii. Şi, mai ales dacă nu mi-o ieşi, o să rîdă de mine. Eu i-am spus ieri că s-ar putea să plec duminică şi ea s-a uitat la mine aşa şi a spus: „păi unde să pleci tu duminica?!”… Dar, dacă rezolv de azi, nici nu mai plec duminică!…

– (despre tipă) Deci e o big surprise pentru ea! Ea crede că vin duminică, de Valentine’s Day!… Dar eu mă duc de azi, iau bilete, iau tot, dau 100 de mii la un copil şi i le duce ei la uşă şi dup-aia aştept. Doamne-ajută să iasă! (…) A, nu, nu pot s-o aduc la Bucureşti. Păi, ea lucrează la Inspectoratul pentru Protecţia Copilului nu-ştiu-ce, chestii de astea. Îţi dai seama că n-are rost s-o aduc eu la Bucureşti, s-o angajez pe 10 milioane!

– (despre card) Păi, nu-i problemă! Am cardul cu 75 de milioane la mine, frăţioare! (…) Nu-i vorba de drum, de banii cheltuiţi, că astea se fac uşor, ştii doar. Dar măcar ştiu că am încercat şi că n-o să regret p-ormă!

– (instrucţiuni pentru prietenul care trebuia să-i recupereze adresa din arhiva de mess) Trebuie să intri în arhiva mea, îţi dau parolă, tot. Îi spui lu’ mama că-mi trebuie mie ceva urgent din calculator. Şi cauţi acolo, la „oameni speciali” şi ai o adresă completă! (…) Nu, e ceva necesar să nu ştie mama! Că nu vreau să-i spun că „mamă, mă duc să aşa” şi cînd vin duminică să-i zic „mamă, am dat-o în bară!”… Hai, c-o sun pe mama să-i zic că vii…

– (cu mă-sa) Săru’mîna!… Şi de la ploaia care cade de sus s-a făcut la noi în baie?!… Nu, că nici n-am mai făcut baie, c-am zis că dracu’… inund… Mă rog, uite de ce te-am sunat io pe matale… Pe la 6 o să vină Bogdan să caute ceva în calculator, că matale nu ştii să umbli. (…) Da, deseară vin înapoi. E o treabă, atît! Dacă e de bine, o să-ţi spun mîine, dacă nu – nici n-are rost.

– (cu prietenul pătruns în casă) Dă de maus aşa, că calculatorul meu e deschis!… Mai e deschisă pagina aia cu pizzeria Ibiza? Dă-mi un număr de-acolo că trebuie să fac o rezervare. Da, ea stă chiar lîngă pizzerie!… Deschide mess-ul meu, aşa!… Dă să-ţi apară toată lista aia!… Şi, în ultimul rînd de jos, ai categoria „Zîna Mea”. Şi în ea sînt 12 oameni… Aha!… Acu’ caută-l pe Ionuţ Ionuţ… Ăla e!… Dă în sus şi vezi unde scrie „arhivă”… Deci undeva pe la sfîrşit trebuie să scrie o adresă… Hai, ia-o uşor, că nu-i grabă. Minute gratuite sînt patru mii!

Apoi John l-a rugat pe Bogdan să citească o scrisoare pregătită de el special pentru acest moment (şi salvată pe calculator) şi să-i spună ce părere are. Din păcate, a urmat staţia Craiova, şi John a coborît. De atunci, nu pot să dorm. Ce s-o fi întîmplat cu John? L-o fi plăcut fata, l-o fi dat mă-sa afară din casă? Oricum, John, oriunde ai fi, îţi doresc să nu fi terminat alea patru mii de minute şi nici alea şapteş’cinci de milioane!