A fost o toamnă grea, toamna lui 2005. Primul an de facultate nu mă pregătise pentru ce avea să urmeze. În toamna lui 2005, eu şi prietenii mei ne-am trezit într-un mare şi impenetrabil căcat. Universul lui Coelho, foarte la modă la acea vreme, conspirase în aşa hal încît nici unul din gaşca de circa 15 persoane (toţi studenţi în Bucureşti) nu avea unde să locuiască. Ion Ţiriac avea să devină părtaş la uneltirea măgarului de Univers şi să mă aducă în pragul disperării.

Spuneam că nimeni nu avea unde să stea. Ziua ne-o petreceam la cantina studenţească din Regie. Unii mai plecau la şcoală, alţii la alte treburi mai serioase, dar întotdeauna se întorceau. Masa din colţul uriaşei încăperi mirosind a ciorbă de perişoare nu era niciodată goală. Jucam whist, mîncam, ne făceam cîte o temă dar, mai ales, ne plîngeam unii altora pe umăr. Trecuseră aproape două săptămîni de la începerea anului universitar şi noi eram în marele oraş, fără locuinţe stabile. Ca printr-un miracol, toate promisiunile pe care ne bazasem pînă atunci (şi nu erau puţine, aproape că eram omul şi promisiunea) se evaporaseră şi perspectivele erau gri. Ziua era încă bine, că eram împreună. Dar ora 21 se apropia mereu nemiloasă, ca o rîmă din salata de varză care se îndreaptă hotărîtă spre piure. Ştiu că nu e o comparaţie foarte reuşită, dar rîma chiar a existat. Cînd nu ai unde să dormi sau să faci duş, însă, o rîmă în salată nu pare tocmai cea mai apăsătoare problemă. Chiar ne-am bucurat că rîma e vie, deci salata e proaspătă. Revenind, ora 21 era coşmarul. Inamicul. Dezastrul. Atunci se închidea cantina, iar noi trebuia ca pînă la acea oră se ne fi găsit, deja, un loc în care să înnoptăm. Nu vă mai spun cît de ingenioşi am fost în această privinţă, că nu vreau să vă întristez. Tot ce trebuie să ştiţi este că la ora 21 ne împrăştiam ca potîrnichile. A doua zi reveneam la cantină şi ne povesteam, mai cu umor, mai lăcrimînd, unde am dormit.

Ei bine, acestea au fost condiţiile în care eu am dat de aur: o rudă care nu stătea, pentru moment, în Bucureşti mi-a permis să rămîn în garsoniera ei pentru cîteva zile. O garsonieră drăguţă din zona Victoriei. Mi-o amintesc ca ieri, pentru că mărturisesc că nu mai stătusem pînă atunci într-o cameră cu aer condiţionat fără ca cineva să mă întrebe, la un moment dat, dacă plătesc cash sau cu cardul. Apropo de cash şi card, banii erau o problemă la acea vreme. Deoarece nu beneficiam de-o casă, deci nici de-un frigider, e de la sine înţeles că nu puteam primi mîncare de la părinţi, ca de obicei, aşa că ne cheltuiam toţi banii şi, uneori, chiar mai mulţi, pe mîncare. Din fericire, mutarea mea a survenit exact la momentul potrivit, adică atunci cînd mai aveam fix 125.000 de lei pe card şi nici un ban în buzunar. Poate vă întrebaţi cum de eram aşa sigur de suma de pe card. Ei bine, cînd trebuie să drămuieşti un milion de lei într-o săptămînă, ai tendinţa să ţii minte chestiile astea. Din reflex, o fac chiar şi acum: nu scot niciodată toţi banii de pe card, mai las cîte o sută de mii, ca să fiu sigur că nu rămîn în vreo pană.

Imediat ce am rezolvat-o cu locuinţa provizorie, a venit şi pachetul de acasă. Nu mai ţin minte exact ce bunătăţi conţinea, dar ştiu sigur că era o salată de vinete şi alte chestii pe care, în general, nu le poţi mînca decît cu pîine. Pîine pe care n-o aveam. Dar aveam cei 125.000 pe card şi m-am felicitat pentru obiceiul meu de a nu scoate toţi banii. Nu mai trebuia decît să trec pe la un bancomat, să scot suta de mii, să-mi iau o pîine şi să mănînc prima masă copioasă din săptămîna aceea. Nu am plecat, însă, pînă nu am înşirat toată mîncarea pe un platou, să fie gata cînd voi fi venit eu cu pîinea. Am mers pînă la Piaţa Victoriei, ţinînd strîns la piept cardul BCR care trebuia să-mi aducă pîine pe masă. Imediat, am văzut un bancomat al băncii lu’ domnu’ Ţiriac. În partea opusă a imensei pieţe, de-abia se iţea şi unul BCR. Am cîntărit repede situaţia şi am calculat la cîte semafoare trebuie să aştept ca să ajung în celălalt colţ al pieţei şi înapoi. Îmi era foame, aşa că am luat o decizie pe care aveam s-o regret.

Am înfipt cardul în bancomatul Ţiriac Bank cu mîini tremurînde. Am tastat atent, aproape ceremonios, codul PIN, apoi am apăsat butonul care corespundea celei mai mici sume pe care o puteam retrage: 100.000 de lei. Mulţumit că nu am greşit nici un pas, am aşteptat cu un zîmbet larg ca aparatul să-mi dea bancnota salvatoare, mai ales că bancomatul începuse să scoată zgomotul acela melodios de numărat bani. Nu prea înţeleg ce număra la suta mea de mii, dar mă rog. După douăzeci de secunde, am început să mă impacientez. Dar zgmotul de numărat continua să se audă. După treizeci, zgomotul a încetat. Banii nu apăruseră încă. După încă zece secunde, bancomatul mi-a înmînat politicos cardul. Banii nu aveau să mai apară niciodată, în ciuda celor doi pumni cu care am încercat să-mi conving adversarul în celelalte două minute cît am stat faţă în faţă. Asta e, mi-am zis, şi am traversat cele patru străzi care mă separau de celălalt bancomat, cel BCR. Am introdus din nou cardul, de data asta mai precipitat. Am cerut din nou o sută de mii. Mesajul care mi-a apărut pe ecran m-ar fi făcut să urlu, dacă în spatele meu n-ar fi fost o doamnă grasă cu sacoşe roz: “insuficient transfer funds”. Rapid, mi-am verificat soldul. Mai aveam 89.000 de lei. Insuficient, într-adevăr, ca să pot scoate ceva, din moment ce cea mai mică bancnotă disponibilă era cea de 100.000. Bancomatul Ţiriac îmi luase, deci, 36.000 de lei fără să scot nici un ban de la el. Cred că Ion Ţiriac a sughiţat mult în acea zi. Nu mult a lipsit s-o fac şi eu – să plîng cu sughiţuri, adică, în timp ce-mi mîncam salata de vinete goală, cu linguriţa.