Am văzut filmul “Drumul” lui John Hillcoat acum o lună. Am terminat de citit “Drumul” lui Cormac McCarthy acum o lună şi o zi. Acum mi se pare că din film nu-mi mai amintesc nimic. Cartea, în schimb, parcă o ştiu pe de rost.

Filmul e mediu spre bunicel. Dar nu-i suficient. După un roman atît de bine scris, oricine poate face un film. Cu toată modestia zic: filmul pe care mi l-am imaginat eu în cap citind cartea îl bate pe-al lui Hillcoat. E drept, Hillcoat nici n-a avut la dispoziţie un Pămînt distrus complet de războiul nuclear. Eu, cu ajutorul lui McCarthy, l-am văzut foarte clar: vegetaţia transformată în cenuşă, lipsa soarelui, canibalii dezumanizaţi, bezna şi, mai ales, marea cenuşie. Cu scenariul gata scris şi regia pregătită minuţios încă din carte, tot ce-i mai trebuia filmului lui Hillcoat era un casting bun. Viggo Mortensen e într-adevăr de-acolo: nebărbierit, supt la faţă, nostalgic, cu o privire pierdută. În schimb, actorul care îl joacă pe băiatul care se presupune că ar fi mîncat din gunoaie de mic pare hrănit doar de la fast-food.

Deşi simplă, povestea e nesimţit şi copleşitor de tristă: tatăl şi fiul fug de frigul post-apocaliptic spre mare. Ei sînt băieţii buni şi sînt pe cont propriu. Băieţii buni sînt ăia care nu mănîncă oameni, ci gunoaie şi chestii expirate găsite cu greu prin magazinele devastate. Dar mai preţioasă decît mîncarea este benzina. De foame poţi rezista cîteva zile. Fără foc, însă, e mai complicat noaptea, în munţi. Născut cu puţin înaintea catastrofei planetare, fiul nu recunoaşte lucruri decît din povestirile tatălui. Nu ştie cum arată un tren, nu a fost la şcoală şi n-a băut niciodată Coca Cola. Scena în care tatăl caută febril într-un automat de sucuri şi îi dăruieşte fiului poate ultima doză de cola de pe Pămînt este, într-adevăr, emoţionantă, chit că duhneşte a reclamă mascată. Dar nici nu mai contează. În cartea lui Cormac McCarthy ştii de la început ce o să se întîmple, pentru că nu se mai poate întîmpla nimic. Civilizaţia noastră e pe cale să dispară, iar McCarthy surprinde ultimele ei zvîcniri de umanitate. În comparaţie cu această imagine sumbră indusă încă de la primele paragrafe ale cărţii, filmul lui Hillcoat pare o comedie romantică.